„Certat-ai pe cei mândri, blestemaţi sunt cei care se abat de la poruncile Tale“ (Ps. 118, 21) D omnul Iisus Hristos, prin rugăciunea ascultării, a răscumpărat omenirea, după ce, prin neascultare, şarpele a făcut să intre în lume păcatul (cf. Rom. 5, 19). De la aceasta pornind, putem măsura cât rău poartă cu sine mândria, al cărui meşter (artizan) este diavolul.
Proorocul îi pune pe buze aceste cuvinte: „Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi“ (Isaia 14, 14). Pentru a se vădi rău prin excelenţă, diavolul a fost în stare să-şi crească „discipoli“ şi mai răi, care au ajuns să dispreţuiască până şi ideea de a fi egali cu Dumnezeu (cf. II Tes. 2, 3-4). (Se cred mai presus de Dumnezeu).
Pentru aceasta, Domnul Iisus a zis ucenicilor Săi: „Şi mai mari decât acestea veţi face“ (In. 14, 12). În acest fel, tuturor acelora cărora şarpele le-a smuls mai mult decât ei înşişi au lăsat să piardă din ceea ce aveau, Hristos acum le dăruieşte posibilitatea de a înfăptui lucrări mai mari decât acelea pe care ei înşişi le-au făptuit pe pământ. Iisus a vrut, de fapt, să înfrângă pe stăpânitorul acestei lumi, iar mai apoi, prin persoana Ucenicilor Săi, să desăvârşească triumful.
Şi, astfel, vrând să slobozească neamul omenesc de un păcat aşa de mare cum este mândria, a povestit parabola vameşului şi a fariseului care urcă la Templu, pentru a se ruga. Şi ne-a arătat, prin aceasta, că mândrul e mai puţin bineprimit la Dumnezeu decât „Certat-ai pe cei mândri, blestemaţi sunt cei care se abat de la poruncile Tale“ (Ps. 118, 21). smeritul, cu toate că acesta nu găsea întru sine nici o virtute, în timp ce acela împlinea, în fond, toate cerinţele Legii. Diavolul tocmai de aceştia se îngrijeşte, de cei care intenţionează să le facă pe toate bune, pentru a-i şi face să cadă.
Gândiţi-vă la frica acelui fariseu de a nu fura, de a nu fi nedrept, de a nu comite adulter! Ce îndatoriri îşi ia pentru a nu păcătui, în vreme ce vameşul îşi recunoaşte păcatul, zicând: Iartă-mă! Ce zbatere pentru a posti de două ori pe săptămână! Ce hotărâre deosebită de a plăti zeciuială din tot ceea ce câştigă!
Care dintre noi face atâtea sacrificii? Câţi nu sunt în cele din urmă bogaţii care clocesc în linişte asupra pământurilor lor (proprietăţilor lor, n. tr.) şi gândesc numai la ei atunci când îndeasă recolta în hambare!
Diavolul e dibaci în aceasta, şi a provocat fariseului o rană adâncă. L-a lăsat să crească în mândrie, ba chiar s-ajungă sus de tot într-aceasta, pentru ca apoi să-l trântească în cele mai de jos, lăsându-l la pământ, ca o dărâmătură. Cu adevărat grea este căderea îngâmfării care se abate asupra aceluia care se înalţă pe sine, făcând să-i fugă aceluia pământul de sub picioare.
Cu adevărat groaznică este această luptă angajată de şarpe, ce se încolăceşte pe victima sa cu mii de răsuciri înşelătoare.
Este clar că fariseul nu minţea, ci spunea adevărul. Dar, precum se înălţa pe sine, chiar spunând adevărul, cu atât devenea mai neplăcut înaintea lui Dumnezeu. Paradoxal, fariseul era mai vrednic de laudă decât vameşul, atunci când a intrat în Templu, dar ieşi osândit de acolo. Trebuie să fie cu adevărat un mare păcat mândria, de vreme ce-i este preferat, în cele din urmă, adulterul!
Adevărat însă că Domnul, celor mândri, le stă împotrivă (cf. Iacob 4, 6 şi I Petru 5, 5), dând, îndată, pe măsură, şi celorlalţi: îl loveşte, să zicem aşa, pe cel care se înalţă pe sine, îndatorând astfel la luptă, contra lui însuşi, persoana aceea.
Dojeneşte ferm pe mândri, în timp ce este plin de înţelegere faţă de ceilalţi. În fapt, nu este păcat mai mare decât privirea mândră (arogantă, n. tr.) pe care o aruncăm fraţilor noştri săraci, care sunt asemenea nouă şi de care ne îndepărtăm prin neîngăduite suspiciuni. Îi judecăm nedrepţi de bunăvoinţa noastră, motivând aceasta cu mizeria lor, deşi ştim bine că mai uşor va intra la Dumnezeu sărăcia decât mulţimea bogăţiilor.
Sf. Ambrozie – Comentar la Psalmul 118, III, 34-37 (Saemo (9, 158-160). Traducere din limba italiană, din volumul «Le meraviglie della Parola – dal Commento al Salmo 118», Edizioni Paoline, 1997, pag. 34-35.
de Părintele Constantin NECULA
