O stare de vorbă a fratelui Traian Dorz la Sibiu – prin anii ’80
A fost la noi, nu de mult, un preot care slujeşte la o parohie românească. El zicea că are opt sute de suflete în Torino, în Italia. Zicea el că-i devotat pentru Domnul şi hotărât, dar tare se plângea că nu are ascultători adevăraţi şi împlinitori cu fapta ai Cuvântului lui Dumnezeu în biserică. Zice:
– Atât s-a adâncit neascultarea şi stricăciunea, şi necredinţa şi, din cauza belşugului, oamenii au ajuns nesimţitori faţă de Cuvântul lui Dumnezeu şi nepăsători faţă de chemările Lui. Poţi să le predici oricum… nici nu cred în venirea Domnului. Zic ei la Crez: „…şi iarăşi va veni, cu mărire, să judece viii şi morţii”, dar nu cred. Că, dacă ar fi să creadă, n-ar trăi cum trăiesc. Şi, ca să am ascultători la biserică, trebuie să organizez serate şi ceaiuri şi, până la urmă, trebuie să fac şi compromisuri cu credinţa mea, că altfel n-am ascultători.
I-am spus şi lui atunci predica scaunelor goale din biserică. Şi i-am spus:
– Dumneavoastră v-aţi predat lui Dumnezeu din toată inima, cu lacrimi şi cu pocăinţă, să vă folosească Dumnezeu în primul rând ca pe nişte oameni întorşi la El şi predaţi, şi hotărâţi total pentru El? Ca pe un om nou şi devotat cauzei lui Dumnezeu, cu toată inima, în locul în care v-a aşezat? Sau n-aţi făcut lucrul acesta?
– N-am făcut acest lucru.
– Cred că lucrul cel mai important pe care-l avem de făcut – pentru binele nostru, în primul rând, şi pentru reuşita slujbei pe care-o facem – e să ne predăm lui Dumnezeu din toată inima, cu tot sufletul, cu toată fiinţa, cu toată puterea, cum a spus Cuvântul Domnului: „Să-L iubeşti pe Dumnezeu mai presus ca orice, din toată inima ta, cu toată puterea ta, cu tot cugetul tău şi cu tot sufletul tău”. Dacă noi am face acest act de predare Domnului din toată inima, şi atunci, din starea asta, am propovădui Cuvântul lui Dumnezeu şi am chema sufletele să se întoarcă la Dumnezeu, cred că, cel puţin, n-ar mai fi nevoie să facem compromisuri cu sufletul nostru, ca să putem avea suflete la biserică. Pentru că din dragostea lui Dumnezeu nu poate să izvorască, decât suflete care să-L iubească pe Dumnezeu. Şi din focul Duhului Sfânt nu poate iasă, decât suflete pline de acest foc. Dar întâi trebuie să ne predăm pe noi înşine şi după aceea să facem această slujbă, cu toată încredinţarea că Dumnezeu o binecuvântează. Că nu talentul nostru şi elocvenţa noastră [contează], şi darurile noastre, şi… mai ştiu eu câte priceperi am avea noi în tot ceea ce cere arta oratoriei sau celelalte. Nu acestea aduc câştig şi folos adevărat cauzei lui Dumnezeu. Ci predarea noastră şi participarea Duhului Sfânt la tot ceea ce facem noi.
Am citit (eu n-am fost şi n-am putut vedea) că, pe cupola Capelei Sixtine din Roma, Michelangelo a pictat acolo momentul când Dumnezeu i-a dat lui Adam viaţa, într-un fel foarte inspirat şi tainic. Ştim că Adam era făcut desăvârşit, dar încă n-avea viaţa. (Nu ştiu, poate că aţi văzut…) Ce m-a pătruns pe mine şi la ce am rămas e ideea pe care a avut-o el. Adică ce vrea să spună el: contactul cu Dumnezeu este ceea ce dă valoare şi ceea ce dă eternitate tuturor creaţiilor. Şi noi înşine vedem şi verificăm în viaţa noastră, că apoi la asta m-am gândit: să localizăm ideea la experienţa noastră înşine. Şi noi umblăm destul fără contactul cu Dumnezeu, în multe. Dar când harul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu se apropie până la limita la care ne putem noi ridica pe vârfurile puterilor noastre spre Dumnezeu (că El nu Se coboară mai jos de până unde putem noi, cu eforturile noastre, să ne ridicăm; ni se cere şi nouă să ne ridicăm până la nivelul accesibil nouă), El acolo coboară. Şi atunci când noi Îl contactăm pe Dumnezeu, atunci simţim cum puterea lui Dumnezeu lucrează. Spui de multe ori câte o predică; bâjbâi de multe ori la niveluri mai jos. Vine [însă] momentul când te atingi de Dumnezeu, faci contactul. Atunci cuvântul capătă putere. Nu ştii de unde vine, pentru că n-ai gândit înainte, nici n-ai citit de la nimeni. Dar Cuvântul lui Dumnezeu l-ai contactat, puterea lui Dumnezeu te-a atins în momentul cuvântului, în momentul de culme. Am contactat pe Dumnezeu şi atunci cuvântul nostru capătă putere din eternitate.
În scris e acelaşi lucru; în cântare; în rugăciune… Stai câteodată într-o rugăciune şi lupţi să te ridici… să te ridici undeva, şi vezi că n-ai reuşit, decât până la nota 3 sau 5, sau 7. Când ajungi la nota 10, adică-L contactezi pe Dumnezeu, vine aşa o putere şi curg nişte cuvinte şi nişte gânduri şi simţi că te cutremură ceva… Acesta-i contactul cu Dumnezeu.
În scris e acelaşi lucru. Şi orice artist, şi oricine a creat ceva simte că există perioade în care lupţi şi munceşti, şi te chinui să realizezi ceva, dar numai în momentul când Dumnezeu te contactează şi tu ai atingerea cu El, atunci tot ce spui e nemuritor şi puternic, şi lumină. Acela este mai adevărat artist, care trăieşte cel mai mult în acest contact cu Dumnezeu. Acelea sunt operele care rămân totdeauna, pe care le realizezi atunci când L-ai contactat pe Dumnezeu.
Extraordinară e ideea asta cu atingerea lui Dumnezeu. Şi noi bâjbâim şi luptăm adeseori, dar până nu ne atingem de Dumnezeu nu căpătăm nici valoare, nici putere, nici nemurire în tot ce facem. Simţim că toate rugăciunile noastre sunt de nota 3 sau mai jos. Că lucrările noastre sunt nişte subproduse duhovniceşti. Numai atunci când reuşeşti să faci contactul cu Dumnezeu şi Dumnezeu îţi trimite şi-ţi transmite lumina Lui, atunci realizăm ceva într-adevăr vrednic. Dacă am reuşit să ne ridicăm până la starea asta, noi creăm totdeauna lucruri care rămân şi sunt de durată. Oamenii lui Dumnezeu aşa au fost.
Asta este cu adevărat datoria noastră: când Îl slujim pe Dumnezeu, să ne dăm toate silinţele să ne ridicăm mereu la înălţimea aceasta, cum a spus Sfântul Pavel: „Pot totul în Hristos”, adică în contactul deplin cu El. Cum e viţa părtaşă la seva care vine din butuc, aşa să putem realiza şi noi tot ce facem din Dumnezeu. Dacă n-am reuşit să avem o trăire intimă, puternică, sfântă şi permanentă, de cea mai înaltă calitate şi frumuseţe cu Hristos Însuşi, cu Hristos cel Viu, toate operele noastre pot fi cât de frumoase şi pretenţioase, n-au nici un fel de valoare, adică de durată, aşa ca a acelora care, în orice ramură a artei, s-au atins de Dumnezeu. Şi-n pictură, şi-n muzică, şi-n poezie, şi-n tot ceea ce a putut crea ceva omul pe pământ cu puterea Creatorului său.
va urma
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 4
