Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru darul Lui nespus de mare” (II Cor 9, 15). Sigur că Sfântul Apostol Pavel se referă aici la darul nespus de mare Care este Domnul Iisus, aşa cum spune şi în Epistola către Galateni (4, 4): „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său…” Dar m-am gândit că, la fel ca atunci când preotul săvârşeşte Proscomidia şi scoate întâi din prescură bucata mai mare – ce reprezintă pe Domnul Iisus – şi Maica Domnului, după care mai scoate şi părticele mai mici, ce reprezintă Sfinţii, şi aşa mai departe, tot aşa şi aici o părticică din acest verset – II Cor 9, 15 – reprezintă şi pe Părintele Iosif Trifa.
Am privit în urmă şi am văzut – de când Domnul a avut milă şi de mine – cât de mulţi au pornit pe cale şi poate un timp am mers împreună şi am crezut la fel, dar, cu timpul, mulţi şi-au schimbat calea, aşa cum scrie în Apocalipsa: „Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta…, dar am împotrivita ta faptul că ai părăsit dragostea ta cea dintâi. Drept aceea, adu-ţi aminte de unde ai căzut şi te pocăieşte şi fă faptele de mai înainte. Iar de nu, vin la tine curând şi voi mişca sfeşnicul din locul lui…” (2, 2- 5). Sau, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Vă aduc aminte, fraţilor, Evanghelia pe care v-am binevestit-o, pe care aţi şi primit-o, întru care şi staţi [dacă am primit-o şi dacă am rămas], prin care şi sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi cu tărie, afară numai dacă n-aţi crezut în zadar” (1 Corinteni 15, 1-2).
Mi-am zis că dacă Părintele Iosif s-ar ridica astăzi din mormânt, către câţi ar putea să zică cuvintele Domnului Iisus: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” ( Matei 25, 34)?; sau le va spune multora: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor…” (Matei 25, 41). Dar poate că mulţi vor zice: „Dar, Părinte Iosif, şi eu am făcut legământ în Oastea Domnului”, şi Părintele le va spune: „Aşa este, dar legământul tău nu a ajuns la Naşterea din Nou” (Ioan 3, 3): „Adevărat îţi spun că dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu”. Sau le va spune ca şi celor cinci fecioare neînţelepte: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc” (Matei 25, 12).
Oare, câţi au mai rămas credicioşi Domnului Iisus şi Părintelui Iosif? Căci Părintele a dorit şi ne-a rugat ca un adevărat părinte: „Dacă credeţi că v-am făcut vreun bine, să veniţi la mormântul meu cu o floare, cu o rugăciune, cu o poezie, ca şi dincolo de mormânt să mă încredinţez şi să mă bucur că Oastea Domnului trăieşte şi biruieşte”. Dar mă gândesc că spre mulţi priveşte cu durere şi plângând, ca un tată pe care l-au părăsit copiii săi.
Noi ar trebui să avem o puternică încredinţare că Oastea Domnului, care prin Părintele Iosif a luat fiinţă, este de la Dumnezeu. Ne aducem aminte cum a zis Gamaliel despre primii creştini: „Bărbaţi israeliţi, luaţi seama bine ce aveţi de gând să faceţi oamenilor acestora, că dacă Lucrarea aceasta e de la oameni, se va nimici singură, dar dacă e de la Dumnezeu, n-o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu”. Şi, iată că au trecut o sută de ani şi Lucrarea Oastei merge mai departe, aşa cum zice şi cântarea 882 – Oastea Ta, Iisuse –, unde fiecare vers este presărat cu sare… Iar Sfântul Apostol Pavel scrie undeva: „Că cine nesocoteşte aceste învăţături [aceste versuri], nesocoteşte nu pe un om, ci pe Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 4, 8). De aceea, avem datoria sfântă să preţuim învăţăturile Părintelui Iosif, ale fratelui Traian, fiindcă ele au fost aduse prin jertfă, lacrimă şi suferinţă; noi am fost chemaţi ca şi cei poftiţi la Cină, din Evanghelie, unde Stăpânul zice: „Veniţi, că toate sunt gata…”
Mulţumim Domnului pentru părinţii noştri – Părintele Iosif, fratele Traian, fratele Marini şi toţi ceilalţi – şi-L rugăm să ne ajute şi nouă să ne silim să putem rămâne statornici până la capăt, crezând şi nădăjduind că Dumnezeu ne va dărui mântuirea aici, în Oastea Bisericii Sale. Amin. Slăvit să fie Domnul!
Vasile RUSU
