Părintele amintea undeva despre o întâmplare. De fapt, aceste lucruri s-au petrecut la Oradea, înainte de război. Acolo Oastea Domnului avea atunci şapte adunări, în şapte părţi ale oraşului. Toţii fraţii întreţineau cu banii lor o cantină în care se hrăneau cu mâncare caldă, de două ori pe zi, o sută cincizeci de săraci, din noiembrie până în martie. În zilele cele mai grele. Pe bani adunaţi de fraţi se strângeau atunci lemne pentru cei lipsiţi, haine pentru orfani şi aşa mai departe. Când fraţii s-au dus la una dintre doamnele care aveau mari proprietăţi la Oradea şi i-au cerut, pentru cantina săracilor, să dea şi ea ceva – pentru că din ajutoarele pe care le dădeau fraţii se întreţinea cantina pentru cei o sută cincizeci de săraci –, doamna aceea care nu dăduse niciodată nimic i-a zis servitorului: „Du-te, Ioane, şi dă-le putina aia cu brânză stricată din pivniţă, că şi-aşa n-o mai folosim”. Şi a dat doamna aceea bogată, cu magazia şi cu pivniţa pline de bunătăţi, numai o putină cu brânză stricată pentru cantina săracilor.
Dar cum a lucrat Dumnezeu? În noaptea aceea ea a visat că murise. A ajuns undeva şi a văzut mese întinse şi mulţi, mulţi oameni fericiţi mâncând şi veselindu-se la aceste mese. Dar mai erau încă multe mese încărcate cu daruri, cu scaunele pregătite, şi nu era nimeni. N-ajunseseră cei care erau aşteptaţi. Doamna s-a grăbit şi ea spre o masă încărcată şi spre un scaun ales. Dar a venit un înger şi i-a zis: „Doamnă, nu aici e locul dumitale. Dumneata vino aici, dincoace”. Şi i-a arătat. „Dumneata vino şi mănâncă-ţi putina de brânză stricată, că atâta este tot ce ai dat tu pentru sufletul tău şi pentru Împărăţia cerească.”
Asta i-a fost o lecţie şi la doamna aceea când, după ce s-a trezit, a spus la toţi: „Uite ce vis am avut eu. De-acum înainte, jumătate din tot ce am dau pentru săraci.” Şi a fost o mare bucurie şi în casa aceea atunci, ca în casa lui Zacheu, care a înţeles că Dumnezeu l-a cercetat într-o zi şi a înţeles că cu felul de vieţuire pe care îl dusese până atunci el nu va vedea niciodată Faţa şi Împărăţia lui Dumnezeu. Că trebuie neapărat o schimbare, o naştere din nou, o începere nouă, un legământ nou şi o viaţă nouă.
Asta ne aduce nouă primăvara. Asta ne aduce nouă Învierea Domnului. Şi apoi nădejdea cea dulce a Înălţării Domnului, Care ne-a lăsat nouă cuvântul: „Mă duc… nu vă voi lăsa orfani. Voi trimite alt Mângâietor. Dar Eu Mă duc să vă pregătesc un loc, ca acolo unde sunt Eu să fiţi şi voi.” Locul acela ni-l pregăteşte Domnul cu ceea ce facem noi şi trimitem noi astăzi, ieri, mâine, până în ziua când vom merge să moştenim Împărăţia în care dorim să ajungem.
Din toată inima noastră rugăm pe Domnul să ne ajute să medităm asupra acestor adevăruri. Că numai faptul că avem noi casele acestea trupeşti bine zidite pe temelie, că avem grădinile trupeşti şi ogoarele noastre promiţătoare de mult rod şi bine îngrijite, numai acest lucru nu-i de ajuns. Trebuie să ne gândim noi la casa noastră veşnică şi la ogorul sufletului nostru pe care trebuie să-l îngrijim, să aducem roadă pentru Dumnezeu.
Noi mulţumim Domnului pentru această Lucrare minunată în care Dumnezeu ne-a făcut pe noi să cunoaştem aceste adevăruri. Că nu ne-a lăsat în întuneric cum se duc ceilalţi, care nu-L cunosc pe Dumnezeu, care nu cunosc Sfântul Său Cuvânt şi care nu pun mâna niciodată pe acest Cuvânt; care nu pun genunchii niciodată şi care nu trimit spre Dumnezeu lacrimile rugăciunii şi dorinţa pocăinţei adevărate. Şi, cerând ajutor pentru un rod veşnic, să se străduiască să aducă acest rod.
Noi de fiecare dată, în casa noastră şi pe masa noastră, ţinem Cuvântul lui Dumnezeu; şi în mijlocul adunării noastre, nu numai Cuvântul Domnului, ci şi semnul răscumpărării noastre: crucea, Golgota, Iisus cel Răstignit. Prin El am fost noi răscumpăraţi şi prin El am căpătat noi lumina asupra tuturor acestor adevăruri. În Lucrarea aceasta ne-a trezit Dumnezeu şi ne-a deschis ochii. Scrie adeseori în Cuvântul lui Dumnezeu: „Atunci Iisus le-a deschis ochii să vadă”; sau: „…le-a deschis mintea să înţeleagă Scripturile”. Şi apoi le-a putut spune: „Ferice de ochii voştri că văd.”
Ocupându-ne de treburile celelalte, adeseori suntem ispitiţi şi noi să uităm de grădina cerească. Ocupându-ne prea mult de treburile acestea pământeşti, uităm de lucrurile duhovniceşti. Şi peste mulţi vine ziua cea din urmă şi-i găseşte nepregătiţi. Mulţi sunt şi astăzi dintre cei care tot sparg şi tot clădesc, şi tot zidesc. Cum a fost bogatul din Evanghelie, care a zis: „Am multe bogăţii, strânse pentru mulţi ani. Ce să fac?”. A început să spargă şi să construiască alte magazii. Ce simplu putea să le rezolve el! Ceea ce îi prisosea putea da săracilor şi avea astfel o bogăţie sus în cer. Dar el s-a gândit tot să dărâme şi iar să clădească. Şi în vecii vecilor cred că aceasta va fi pedeapsa. Vor tot dărâma şi vor tot clădi, ca să nu aibă odihnă nici pe pământ, nici sub pământ cei care nu caută odihna sufletului în Hristos.
Mântuitorul a spus – cum a zis fratele în cuvântul care s-a citit: „În ziua cea din urmă a praznicului, Iisus S-a ridicat în picioare şi a strigat…”. Sunt câteodată nişte adevăruri pe care trebuie să le strigi. De ce trebuie să le strigi? Pentru că cele mai multe urechi sunt înfundate de păcat şi nu aud, dacă le vorbeşti încet.
Cuvântul lui Dumnezeu, de obicei, are trei feluri de ascultători: cei de aproape, cei de la mijloc şi cei de la margine. Adică cei care aud, înţeleg şi primesc tot cuvântul care se mărturiseşte; cei care aud şi înţeleg o parte din el; şi cei care n-aud, nici nu-nţeleg nimic.
M-am bucurat de atâtea ori când, fiind fraţi care vorbeau mai încet şi adunarea fiind mare, erau mulţi fraţi pe la margine şi spunea câte unul: „Frate, mai tare, că nu se aude.” Ce suflete frumoase sunt acestea care, cu toată puterea urechilor, se străduiau să înţeleagă Cuvântul, dar, din cauza depărtării la care erau, nu-l puteau auzi. El n-a vrut să piardă nici un cuvânt, de aceea spunea: „Mai tare, frate!”; sau: „Mai repetă o dată, frate, că n-am înţeles”. El dorea să nu scape şi să nu piardă nimic. Ce minunate sunt aceste suflete pe care nu le împiedică nici somnul, nici oboseala, nici depărtarea să audă şi să înţeleagă tot Cuvântul lui Dumnezeu! Că-n zadar sunt numai urechile noastre aici (sau poate că nici urechile…), dacă ele nu ne ajută să ajungă Cuvântul la inimă. Acolo, Cuvântul să deschidă nu numai prima încăpere – cum de obicei se deschide la foarte mulţi –, ci Cuvântul lui Dumnezeu să deschidă toate cele trei compartimente ale inimii noastre. Că foarte mulţi primesc Cuvântul lui Dumnezeu numai în prima parte, adică în camera din faţă, unde-i aranjat totul frumos ca într-o vitrină. Oricine se uită, să vadă că acolo e totuşi cineva credincios. Pe când, mai înapoi e compartimentul cu lucrurile ascunse. Şi-n urmă de tot, cu păcatele ascunse, pe care omul niciodată nu vrea să le aducă, să le mărturisească şi să le lepede înaintea lui Dumnezeu.
Lumea sufletească, pentru noi, se compune din trei părţi: partea văzută – cuvântul, vorbele care ni-s uşor înţelese şi uşor spuse. Pe urmă vine partea gândurilor – pe care nu toţi le spunem totdeauna, ci de cele mai multe ori ni le ascundem. Apoi vine partea simţirilor, adică fundul cel mai adânc al inimilor, în care zac cele mai ascunse părţi ale omului, cu care puţini oameni vin la cunoştinţa lui Dumnezeu. Vorbele sunt în camera din faţă. Gândurile, în camera de la mijloc. Şi simţirile, simţămintele, în camera din fund. Cine a ajuns să deschidă Domnului toate aceste trei uşi şi să spună: „Doamne Iisuse, vino până în fundul inimii mele şi controlează, şi curăţeşte Tu şi simţirile mele, şi gândurile mele, şi partea mea văzută”, acela va vedea cu adevărat pe Domnul şi într-adevăr în inima aceluia [El] a pătruns.
Cuvântul lui Dumnezeu este ca o oglindă mare în care toată lumea să poată vedea. Biblia aceasta este Cartea Vieţii. De ce Cartea Vieţii? Pentru că toată viaţa de pe pământ e oglindită aici. Toată istoria omenirii şi din trecut, şi din prezent, şi din viitor e scrisă aici. Şi nu numai istoria omenii întregi, ci istoria fiecărei generaţii şi a fiecărui popor, şi istoria fiecăruia dintre noi. Aici sunt cuprinse toate părţile fiinţei noastre: şi partea cuvântului, şi partea gândurilor, şi partea simţirilor. Cuvântul lui Dumnezeu, [se] spune, e ca o sabie cu două tăişuri, care pătrunde şi desparte gândurile de simţiri, sufletul şi duhul omului. Până acolo, adică în fundul inimii, vrea El să cureţe.
În această oglindă ne putem privi toţi. Dar cum ne privim noi în oglinda Cuvântului lui Dumnezeu? Avem în casa noastră Biblia. De cele mai multe ori, noi ne privim ca printr-o vitrină de la oraş când trecem pe lângă ea. Trecem grăbiţi şi ne uităm în vitrină. Ce putem noi să vedem din amănuntele fiinţei noastre şi din înfăţişarea noastră privindu-ne, din mers, într-o vitrină? Alţii se opresc puţin în faţa unei oglinzi, cum spune Sfântul Apostol Iacob: „…se uită ca într-o oglindă şi după aceea pleacă şi uită cum era”. Alţii se opresc adânc şi se uită cu de-amănuntul. Şi aceştia îşi văd toate petele, nu numai de pe faţă, ci şi de pe gânduri, şi de pe conştiinţă. Şi, când cineva aşa se priveşte în Cuvântul lui Dumnezeu, se descoperă. Şi atunci vine să se cureţe în faţa Domnului. Cuvântul Domnului ne arată petele fiinţei noastre şi Sângele Domnului ne spală aceste pete de peste cuvintele noastre, de peste gândurile noastre şi de peste simţirea noastră.
Cuvântul lui Dumnezeu nu numai în întregimea lui e ca o oglindă mare. Ci ca şi cum [ai] desface într-o mie de părticele o oglindă mare. Că fiecare părticică îţi arată acelaşi lucru pe care ţi l-a arătat oglinda întreagă. Adică în fiecare verset de-aici, când ne privim noi în el, ne vedem înfăţişarea noastră sufletească aşa cum suntem.
Ce bine-i dacă noi ne cercetăm din toată inima, dorind ca Cuvântul Domnului să ne arate şi noi să dorim ca Sângele lui Hristos să ne spele de orice păcat. În felul acesta, harul lui Dumnezeu ne aduce la această cunoaştere şi la această trăire. În felul acesta numai, când ne arată Cuvântul lui Dumnezeu, putem vedea cum este, de fapt, grădina noastră sufletească şi ogorul nostru sufletesc.
Trecând, am mai văzut şi grădini în care nu era nimic. Locuri în care erau numai pietre şi bălării. Locuri în care erau numai spini sau în care nu se însămânţase nimic. Umblau pe-acolo trecătorii şi de-o parte, şi de alta. Mântuitorul, când ne-a înfăţişat Pilda semănătorului, cam aceste trei, patru feluri de grădini şi de stări ne-a arătat. Un loc bătătorit, în care nu prinde nici o sămânţă… pe-acolo pe unde trec toţi. Cui îi place să stea mereu pe drumuri, cui îi place să stea mereu în mijlocul poveştilor şi fleacurilor lumeşti, în inima aceluia, chiar dacă se seamănă un cuvânt bun, lumea, anturajul, prieteniile lumeşti, duhul veacului acestuia de pe unde îi place să umble adeseori nimicesc şi răpesc tot, orice sămânţă bună. Cui îi place să stea mereu de poveşti, cui îi place literatura lumească, cui îi plac distracţiile lumeşti, cui îi plac discuţiile acestea uşuratice, din inima aceluia, orice sămânţă bună o răpesc duhurile acestea care nimicesc tot ceea ce este sănătos, serios, adânc cu tot ceea ce este uşuratic, nepăsător şi flecar.
Cine se lasă copleşit de îngrijorările lumii acesteia şi cine se preocupă prea mult de aceste lucruri şi prea puţin de celelalte seamănă cu acel pământ umplut de spini şi de buruieni care îneacă orice sămânţă bună.
Nu de mult ne-am întâlnit cu nişte fraţi din Iugoslavia. Şi unul se lăuda:
– Acum doi ani am făcut patru vagoane de porumb. Anul trecut am făcut zece vagoane de porumb.
Mi s-a umplut inima de întristare şi am spus:
– Zece vagoane de porumb, frate?… Da’ ce faceţi cu el?
– Mai un tractor, mai o maşină, mai o casă…
– Şi ce faci cu ele?
– Păi la noi aşa fac toţi.
– Din cauza aceasta pierdeţi sufletele voastre.
Au ajuns să fie robiţi de lucrurile firii pământeşti. Nu mai poţi vorbi cu ei despre Dumnezeu. Sunt aşa de obosiţi seara, că nu mai pot să asculte nimic. Adorm acolo.
Şi aşa îşi câştigă omul greutate în viaţa aceasta şi osândă în viaţa veşnică. Cu lăcomia lucrurilor acestora peste cât este nevoie şi peste cât trebuie să aibă. Domnul Iisus a spus: „Căutaţi mai întâi Împărăţia cerurilor şi neprihănirea lui Dumnezeu; şi apoi celelalte vi se vor da pe deasupra. Pentru că ştie Tatăl vostru că aveţi nevoie de ele.” Adică atâta cât avem nevoie Dumnezeu să ne dea. Şi ne dă totdeauna. De cât n-avem nevoie, mai bine să nu ne dea Dumnezeu. Că atunci vine lăcomia, dorinţa după lucrurile acestea care îneacă în om, ca spinii şi ca bălăriile, sămânţa cea bună a Cuvântului lui Dumnezeu.
Hărnicia şi munca noastră cinstită e o poruncă de la Dumnezeu şi o fericire pentru noi. Ce binecuvântare de la Dumnezeu este să îţi vezi grădina însămânţată şi ogorul rodind! Aceasta asigură hrana ta, a familiei tale pentru un an. Dumnezeu dă aceasta ca o binecuvântare şi ca un dar al Său, în urma muncii noastre cinstite. Dar când noi lăcomim şi dorim mai mult decât avem noi nevoie, aceasta este un păcat care ne îngroapă într-o mulţime de îngrijorări şi într-o mulţime de nenorociri pe fiecare. Şi pe noi, şi pe alţii. Şi nu ne mai lasă timp nici o clipă pentru ascultarea cu atenţie a Cuvântului lui Dumnezeu. Ba dimpotrivă. Împietreşte inima în zgârcenie şi în lăcomie. Şi ştiţi ce se şi întâmplă? Totdeauna după un lacom care strânge pe nedrept, mai mult decât trebuie, vine un risipitor care împrăştie tot ce a strâns lacomul dinaintea lui. Pe cel rău, Dumnezeu cu rău îl răsplăteşte. Dar pe cine iubeşte pe Dumnezeu şi caută mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, Dumnezeu îl binecuvântează şi cu urmaşi binecuvântaţi, şi cu o viaţă binecuvântată. Şi de nimic nu duc lipsă cei care, făcându-le pe acestea, îngrijesc şi de celelalte. Cei care, îngrijind de grădina aceasta, îngrijesc şi de cea sufletească. Cel care, strângându-şi pentru trebuinţele traiului acestuia, nu uită să strângă şi pentru viaţa veşnică.
Adunările noastre acest scop îl au: ca, făcându-ne credincioşi, harnici, cinstiţi şi vrednici în treburile şi în ocupaţiile, şi în munca noastră trupească, să ne facă destoinici pentru orice lucrare bună şi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. De fiecare dată, Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu doreşte să ne înveţe aceste lucruri
din vorbirea fratelui Traian Dorz la adunarea de botez de la Corocăieşti – iunie 1985(?)
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 4
