Suntem copii ai lui Dumnezeu şi asemenea Domnului

Sfântul Siluan Athonitul

Din pulberea pământului l-a zidit Domnul pe om, dar ne iubeşte ca pe propriii Săi copii şi ne aşteaptă cu dor la El. Domnul ne iubeşte până într-atât, încât de dragul nos­tru S-a întrupat, Şi-a vărsat Sângele pentru noi şi ni L-a dat băutură, şi Trupul Lui Preacurat ni l-a dat spre mân­care; şi aşa ne-a făcut copiii Lui, din Trupul şi Sângele Lui, şi asemenea Domnului în trup, aşa cum oricare ar fi vârsta lor, copiii sunt asemenea tatălui lor, iar Duhul lui Dumne­zeu dă mărturie duhului nostru că vom fi veşnic împreună cu El.

Domnul ne cheamă neîncetat la El: „Veniţi la Mine şi Eu vă voi odihni pe voi”. Ne hrăneşte cu Preacuratul Lui Trup şi Sânge. Ne povăţuieşte cu milostivire prin Cuvântul Său şi prin Duhul Sfânt. Ne-a descoperit taine. Viază în noi şi în Tainele Bisericii şi ne duce acolo unde vom vedea slava Lui. Dar fiecare va vedea această slavă pe măsura iu­birii lui. Cine iubeşte mai mult, acela năzuieşte cu putere să fie împreună cu Domnul Cel Iubit şi de aceea se va alipi mai mult de El; cine iubeşte puţin, acela doreşte puţin, iar cine nu iubeşte nu doreşte şi nu năzuieşte să vadă pe Dom­nul şi rămâne în întuneric.

Până la lacrimi mi-e milă de oamenii care nu cunosc pe Domnul, care nu cunosc milostivirea Lui. Dar nouă Dom­nul ni S-a arătat prin Duhul Sfânt, şi noi trăim în lumina sfintelor Sale porunci.

Lucru minunat: harul mi-a dat să înţeleg că toţi oame­nii care iubesc pe Dumnezeu şi păzesc poruncile Lui sunt plini de lumină şi asemenea Domnului; dar cei ce se îm­potrivesc lui Dumnezeu sunt plini de întuneric şi aseme­nea vrăjmaşului.

Şi e firesc aceasta. Domnul e Lumină [1 In 1, 5] şi El luminează pe robii Săi, dar cei ce slujesc vrăjmaşului au primit de la el întunericul.

Am cunoscut odată un băieţel. Era ca un înger: ascul­tător, conştiincios şi blând, alb şi îmbujorat la faţă, cu ochi luminoşi, adânci, buni şi liniştiţi. Dar când a crescut, a în­ceput să trăiască în necurăţie şi a pierdut harul dumneze­iesc; iar când a ajuns de treizeci de ani semăna în acelaşi timp cu un om şi cu un demon, cu o fiară sălbatică şi un tâlhar, şi toată înfăţişarea lui era aspră şi înfricoşătoare.

Am cunoscut şi o fată foarte frumoasă, cu o faţă atât de luminoasă şi plăcută, că multe fete pizmuiau frumuseţea ei. Dar păcatele au făcut-o să piardă harul, şi abia de te mai puteai uita la ea.

Dar am văzut şi altceva. Am văzut oameni care veneau în monahism cu feţe urâţite de păcate şi de patimi, dar care prin pocăinţă şi printr-o viaţă cucernică s-au schim­bat şi au ajuns foarte plăcuţi la vedere.

Odată Domnul mi-a dat să văd la Vechiul Russikon un ieromonah duhovnic la vremea mărturisirii în chipul lui Hristos. Stătea în picioare în locul în care se ascultă măr­turisirile, strălucind în chip negrăit şi, deşi părul său era cu totul alb din pricina vârstei înaintate, faţa lui era fru­moasă şi tânără, ca a unui băiat. Am văzut un asemenea chip şi la un episcop în timpul Liturghiei. L-am văzut aşa şi pe părintele Ioan din Kronştadt, care prin fire era un om obişnuit la înfăţişare, dar prin harul lui Dumnezeu faţa sa strălucea ca un înger şi voiai să te uiţi la ea.

Astfel, păcatul îl urâţeşte pe om, dar harul îl face frumos.

Omul a fost făcut din pământ, dar Dumnezeu 1-a iubit atât, încât 1-a înfrumuseţat cu harul Său şi omul s-a făcut asemenea Domnului.

E dureros că sunt atât de puţini cei care ştiu acest lu­cru, şi aceasta pentru că suntem mândri. Dar dacă am fi smeriţi, Domnul ne-ar descoperi această taină, fiindcă ne iubeşte mult.

Domnul a zis apostolilor: „Copii, aveţi ceva de mânca­re?” [In 21, 5]. Ce iubire se vede în aceste cuvinte. Dar Domnul iubeşte aşa nu numai pe apostoli, ci şi pe noi toţi.

Când i s-a spus Domnului: „Iată mama Ta şi fraţii Tăi au venit să Te vadă”, El a răspuns: „Cel ce face voia lui Dum­nezeu, acela îmi este mamă şi soră şi frate” [Mt 12,47-50].

Sunt oameni care zic că nu există Dumnezeu. Ei vor­besc aşa pentru că în inima lor viază duhul mândriei, care le insuflă minciuni împotriva Adevărului şi împotriva Bi­sericii lui Dumnezeu. Ei cred că sunt inteligenţi şi deş­tepţi, dar în fapt nu înţeleg nici măcar că aceste gânduri nu sunt ale lor, ci vin de la vrăjmaşul; dacă cineva le pri­meşte în inima lui şi le îndrăgeşte, acela se înrudeşte cu du­hul cel rău şi se face asemenea lui. Şi să nu dea Dumnezeu nimănui să nu moară în această stare.

Dar în inimile sfinţilor viază harul Duhului Sfânt care îi înrudeşte cu Dumnezeu, şi ei simt lămurit că sunt copii duhovniceşti ai Tatălui Ceresc, şi de aceea zic: „Tatăl nos­tru” [cf. Rm 8,15-16; Ga 4, 6-7].

La aceste cuvinte, sufletul se bucură şi se veseleşte. Prin Duhul Sfânt el ştie că Domnul e Tatăl nostru. Deşi sun­tem zidiţi din pământ, Duhul Sfânt viază în noi şi ne face asemenea Domnului Iisus Hristos, aşa cum copiii seamă­nă cu tatăl lor.

Omul a fost zidit din pământ: ce lucru bun poate fi în el? Dar iată că mila lui Dumnezeu 1-a înfrumuseţat pe om cu harul Sfântului Duh şi el s-a făcut asemenea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Mare este taina aceasta, mare e şi mila lui Dumnezeu faţă de om.

Dacă toate noroadele pământului ar şti cât de mult îl iubeşte Domnul pe om, toţi L-ar iubi pe Hristos şi smerenia Lui şi ar dori să se asemene Lui întru toate. Dar, prin el însuşi, omul nu poate aceasta, fiindcă numai în Duhul Sfânt se face omul asemenea lui Hristos. Omul căzut se curăţeşte prin pocăinţă, se înnoieşte prin harul Duhului Sfânt şi se face întru totul asemenea Domnului.

Atât de mare e mila lui Dumnezeu faţă de noi.

Îţi mulţumesc, Doamne, că ne-ai dat pe pământ pe Du­hul Sfânt şi El învaţă sufletul cunoştinţa a ceea ce nicio­dată n-ar fi visat să cunoască.

Duhul Sfânt ne învaţă smerenia lui Hristos, ca sufletul să poarte în el mereu harul lui Dumnezeu care veseleşte sufletul; dar, în acelaşi timp, Domnul dă sufletului să plân­gă pentru oameni şi să se roage cu lacrimi ca toţi oamenii să cunoască pe Domnul şi să guste dulceaţa iubirii Lui.

Cine a cunoscut iubirea lui Dumnezeu prin Duhul Sfânt, acela nu cunoaşte odihnă nici ziua, nici noaptea şi chiar dacă trupul lui e neputincios şi doreşte să se întindă pe pat, chiar şi pe pat sufletul lui neobosit este atras cu toată puterea spre Dumnezeu, Tatăl lui. Domnul ne-a înrudit cu El. „Tu, Părinte, în Mine, şi Eu în Tine, ca şi ei să fie una întru Noi” [In 17, 21]. Aşa, prin Duhul Sfânt, Domnul face din noi o singură familie cu Dumnezeu-Tatăl.

Intre iadul deznadejdii si iadul smereniei
Editura: DEISIS