Varnavas, Mitropolit de Neapolis și Stavroupolis
Ce înseamnă ,,cred în Dumnezeu”?
Ce înţelegem, oare, atunci când spunem că cineva este credincios? Ce înseamnă, cu adevărat, „cred în Dumnezeu”? Nu cumva înseamnă doar faptul că accept existenţa Lui? Adică cred şi accept că există un Creator al acestei lumi, care se interesează mai mult sau mai puţin despre ce se întâmplă cu lumea în continuare? Că, teoretic, cred în existenţa Cuiva, dar care nu are o legătură directă cu propria mea existenţă?
Răspunsul la întrebarea aceasta ne este oferit de pericopa evanghelică de astăzi (Matei 8, 5-13).
Citirea pasajului evanghelic ne aduce în prim plan un centurion, un sutaş roman, care avea o slugă grav bolnavă, şi care merge la Iisus pentru a-i cere ajutorul. Hristos răspunde la chemarea acestuia, şi, plin de bunăvoinţă primeşte să meargă la casa ofiţerului roman pentru a-l vindeca pe bolnav. Centurionul, însă, conştientizează că este un om păcătos şi se sfieşte să-l primească pe Hristos în casa sa. Îl roagă, aşadar, ca, fie şi numai prin cuvântul Său să-i vindece robul. El crede că cuvântul Lui Hristos are putere tămăduitoare şi este izvorul vieţii.
Atât de mult crede! Atât de mult, încât crede cu tărie că Cel care se află în faţa lui are atâta putere, încât poate să facă orice, fără să fie neapărat prezent. Chiar şi să vindece un bolnav fără ca să-l vadă, fără să ştie de ce anume suferă.
Este, într-adevăr, o mare învăţătură, pentru noi toţi. Un exemplu desăvârşit de ceea ce înseamnă credinţă adevărată. Atitudinea sutaşului ne ajută pe noi să aflăm un răspuns la întrebarea pe care am pus-o la începutul acestor rânduri. Cu adevărat, aceasta înseamnă să ai credinţă! Asta înseamnă: ,,Cred în Dumnezeu”! Mă încred în El cu toată fiinţa mea. Sunt încredinţat pe deplin că El poate să facă orice, în orice situaţie, dincolo de orice problemă care pare fără ieşire, dincolo de ceea ce poate logica omenească să priceapă.
Aşadar, câţi dintre noi pot gândi în acest fel? Câţi se încred cu adevărat în El în momentele de cumpănă? Câţi dintre noi pot să arate această încredere, nădăjduind în Dumnezeu? Câţi nu cedează în faţa greutăţilor vieţii şi nu îşi pierd nădejdea că Dumnezeu se află lângă ei şi îi ajută în orice clipă? Această măsură a credinţei şi acest exemplu ni-l oferă centurionul din parabola evanghelică de astăzi.
Există, însă, şi altceva ce trebuie reţinut din această pericopă: este vorba despre naţionalitatea centurionului. Acest om nu este iudeu, el nu aparţine neamului căruia Hristos îi propovăduieşte. El este idolatru şi nu aparţine poporului lui Israel, el aparţine neamurilor. De aceea, imediat, Hristos se adresează mulţimii care Îl urma, lăudându-l public pe centurion. Aşa cum a făcut în situaţii similare, Hristos îi avertizează pe conaţionalii săi să nu se mândrească fiindcă sunt fiii lui Avraam, să nu creadă că este de ajuns faptul că aparţin ,,poporului ales”.
Acest avertisment al Lui Hristos este adresat nouă tuturor. Şi, mai ales nouă, creştinilor. Să nu trăim cu conştiinţa împăcată doar fiindcă suntem botezaţi sau fiindcă ,,împlinim cu sfinţenie datoriile noastre religioase”. Dacă nu ne îngrijim să punem în lucrare harul care ne-a fost dăruit, şi dacă nu ne găsim permanent în stare de trezvie, atunci să nu credem că credinţa noastră este de ajuns, iar mântuirea noastră ca şi asigurată. Oameni ,,de la Apus şi de la Răsărit”, aşa după cum menţionează pericopa evanghelică, vor fi mai vrednici decât noi de a intra în Împărăţia Lui Dumnezeu.
Să fim atenţi la încă un aspect: Dumnezeu îl dă exemplu în faţa tuturor pe centurion pentru credinţa lui. Nu trece peste comportamentul său, ca nu cumva acela să se mândrească. Nu îl desconsideră, şi nici nu intenţionează să îl ,,dăscălească” mai apoi. Fără să aibă ceva de câştigat de pe urma lui, îl dă drept exemplu de credinţă evreilor care erau adunaţi acolo (lucru de neimaginat pentru evreii ,,credincioşi”), făcând cunoscută tuturor puterea credinţei lui, pentru ca ea să rodească şi să fie un model de credinţă vie pentru ceilalţi.
sursa: https://www.pemptousia.ro