Atunci când păcătuim, parcă-l auzim pe vrăjmaşul spunându-I Domnului: „Uite omul pentru care Ţi-ai dat viaţa! Uite-l pe Gheorghe căruia i-ai răspuns la rugăciune când era bolnav la pat! L-ai învăluit cu atâta dragoste, i-ai dat pace şi mângâiere în suflet, l-ai vindecat să poată din nou să meargă, să vină la Tine, la Casa Ta, la biserică, să-Ţi ofere cu recunoştinţă dragostea lui. Şi uite-l azi cum Ţi-a întors spatele, cum Te dispreţuieşte de mult, că face tocmai ce ştie că pe Tine Te răneşte. Vezi cât valorezi pentru el? Vezi că pentru el nu însemni nimic?“ Ce lucru grozav!
Şi Domnul Îşi pleacă, plângând, capul. Plânge pentru lipsa noastră de iubire. De ce, oare, Îl iubim numai atât de puţin? De ce nu putem înţelege cât ne iubeşte El? Nimeni nu ne iubeşte ca El! Nici părinţii, nici copiii, nici fraţii, nici prietenii. Oricare dintre aceştia, când va trebui să facă ceva pentru semenii săi, va face numai dacă nu-l va afecta pe el prea mult; ori nu va face nimic, fiindcă se iubeşte mai mult pe el. Câte lucruri bune au fost refuzate a fi făcute de aceştia, din cauză că le venea mai bine să nu le facă. Şi nu le-au făcut. Şi noi la fel facem faţă de alţii. Dar Domnul nu face aşa. El Se dăruieşte pe Sine pentru noi întreg, nu numai pe bucăţi. Şi totuşi ce puţin Îl preţuim noi!
De multe ori Îl vindem pe Dumnezeu pentru nişte nimicuri trecătoare: Eu Te iubesc, Doamne, dar, Te rog pleacă de la mine, că mi-e cald şi vreau să iau o îmbrăcăminte mai… comodă… Ştii, Doamne, cât îmi place să fiu cu Tine, dar acum lasă-mă Te rog şi du-Te, că vreau să-mi iau nişte haine mai scurte şi mai strâmte… Tu ştii că îmi place să Te ascult, dar acum taci Te rog, că vreau să ascult muzică… Tu ştii că-mi place să vorbesc de Tine, dar acum aşteaptă că vreau să vorbesc despre vecinul… Tu ştii că îmi place să citesc despre Tine, dar mai stai puţin că am văzut o revistă interesantă… Tu ştii că îmi place să Te simt aproape de mine prin rugăciune, dar acum fugi de aici că mi-e aşa de somn şi patul e atât de moale!… Tu ştii că îmi place să Te slăvesc, dar mai ai răbdare că e timpul să mă laud şi pe mine… Tu ştii că dragostea Ta mi-e cea mai scumpă, dar acum dă-Te la o parte, că vreau şi respectul şi stima oamenilor… Tu ştii că-mi place să stau smerit la picioarele Tale, dar acum iartă-mă, vreau şi eu un nume şi o funcţie mai de vază…
Şi pe câte altele nu-L vindem pe Domnul!
Să lăsăm, fraţilor, acest duh al făţărniciei şi să ne străduim să trăim cu adevărat în Duhul lui Hristos!
Maria POPOVICI – Moldova Nouă
