Cine se naște sărac este obișnuit cu sărăcia și nu-i pare grea, fiindcă el nu mai știe o altfel de viață. Dar celui care ajunge sărac după ce mai înainte nu era – aceluia totdeauna îi vine foarte greu. Cînd de la foarte greu ajungi la ușor, repede te obișnuiești. Dar cînd de la ușor ajungi la greu, puțini sînt cei care nu-și pierd bunul cumpăt. Și totuși prin cutremurătoarea Lui pildă, Domnul Iisus Hristos, Mîntuitorul nostru și Fiul Împăratului Veșniciilor (1 Tim.1,17) ne stă și ne va sta pe totdeauna în față tuturor, că acela care are cu adevărat nașterea de Sus, nu poate fi zdrobit de nici o încercare. Ci oricît de jos ar fi să cadă el se ridică totdeauna cîntînd: vreau lîngă Dumnezeu să fiu mereu, oricît ar fi de greu necazul meu…
Viața noastră este nu în mîna noastră, nu în mîna altora, nu în mîna sorții – ci în mîna lui Dumnezeu. Cei care cred că viața noastră este în mîinile lor, sînt și ei în mîinile lui Dumnezeu. Iar soarta noastră nu-i în mîinile noastre, nici noi în mîinile ei. Și noi și soarta noastră sîntem în mîinile lui Dumnezeu. Nu soarta sau destinul face ce vrea. Nici întîmplarea și nici neprevăzutul nu fac ce vor. Și ele sînt toate în mîinile lui Dumnezeu. Soarta sau întîmplarea fac numai ceea ce le trimite Dumnezeu să facă. Neprevăzutul este numai o unealtă prin care Dumnezeu Își aduce la îndeplinire pe pămînt hotărîrile Sale(Fap.Ap.4,28; Psalm 139,16).
Pătruns fiind de această încredințare, tînărul credincios știe că nici o întîmplare nu este întîmplătoare ci că toate lucrează împreună spre binele celor ce Îl iubesc pe Dumnezeu(Rom.8,28). Că totul este gol și descoperit înaintea Aceluia cu care avem de-a face(Evrei 4,13). Și că niciodată nu va fi îngăduit să fim încercați peste puterile noastre(1 Cor.10,13).
De aceea chiar dacă vin în viața lui încercări foarte grele nu se sperie, nu se descurajează și nu încetează lupta lui pentru Hristos. Bogăția îl ajută, sărăcia nu-l împiedică. Belșugul nu-l îngîmfă, lipsa nu-l zdrobește. Cînd le are știe că nu sînt ale lui, cînd i s-au luat știe că nu erau, sînt părere.
Ce minunați erau bogații cărora sf. Pavel le scria: … ați primit cu bucurie răpirea averilor voastre, ca unii care știți că aveți în ceruri o avuție nespus mai bună care dăinuiește(Evrei 10,34).
Și ce minunați erau săracii despre care tot el scrie: … În mijlocul multor necazuri, bucuria lor peste măsură de mare și sărăcia lor lucie, a dat naștere la un belșug de dărnicie din partea lor… Vă mărturisesc că au făcut după puterile lor… Au făcut mai mult decît nădăjduisem(2 Cor.8,1-5).
Iată ce poate face dragostea de Hristos și de frați. Cînd este vorba de dărnicie și de jertfă, pe aceste două numai singură dragostea este în stare să le facă. Iar cînd este în inima cuiva o așa dragoste de Dumnezeu, nu-i belșug și nici sărăcie să-l poată opri sau abate de la împlinirea ascultării de voia lui Hristos. Cînd Hristos este avuția sufletului tău și ții la El mai mult ca la orice lucru din lumea aceasta, credința în Cuvîntul Lui adevărat îți este o siguranță atît de mare că nu te mai poate clinti nimic. Hristos Însuși devenind Comoara negrăită și strălucită a sufletului tău din pierderea tuturor celorlalte, nu te descumpănește niciodată. Vină chiar orice lipsă, harul Lui îți este totdeauna îndeajuns (2 Cor.12,9).
Și ca să vedeți mai bine, iată o istorioară: Era prin anul 1900 în timpul războiului de cotropire a englezilor împotriva burilor, un popor de coloniști olandezi stabiliți spre mijlocul Africii în niște regiuni bogate. O unitate engleză a fost atacată dintr-un sat de buri și nimicită. Drept răzbunare englezii au hotărît să ardă satul în întregime. Nimic să nu mai rămînă din el, iar populația să nu fie lăsată să-și ia nimic din avuțiile lor, să plece numai cu viața. Din casă în casă, soldații englezi scoțînd afară pe toți locuitorii satului, stropeau totul cu benzină și dădeau foc.
Din toate părțile se auzeau numai țipete și vaiete mari. Flăcările se ridicau de pretutindeni mistuind tot avutul bieților oameni, iar fumul gros și gălbui se învolbura din înălțimi și pînă jos, acoperind totul. Era o priveliște care te înfiora și care te făcea să te cutremuri îngrozit. Plîngeau femeile, țipau copiii, urlau animalele în grajdurile aprinse, se rugau nevinovații…
Dar totul era în zadar. Răzbunarea omului însălbăticit nu cunoaște nici milă, nici îndurare, nimic. Spre marginea satului pustiit locuia o familie de credincioși: părinții și cei cinci copii dintre care cea mai mare era o fetiță de 16 ani. Iată soldații ajunși la poarta lor.
– Afară cu toții imediat! – strigă comandantul.
– Da-ține voie să ne mai rugăm Domnului o ultimă dată în căsuța noastră, i-a zis tatăl.
– Repede. Aveți cinci minute.
Înghenuncheară cu toții și după o scurtă rugăciune plină de mulțumire pentru toate lucrurile îngăduite de Dumnezeu, se ridicară mulțumiți și cu obrajii înlăcrimați spre cer. Slăvind pe Domnul care le-a dat casa aceasta în care s-au bucurat de dragostea și ocrotirea Lui pînă astăzi, își încredințară viitorul și pe mai departe în mîinile Lui, rugîndu-L să poarte de grijă de sufletele lor. Și luîndu-și Biblia ieșiră pe rînd. Dar fata privind spre comandantul care rămăsese adînc mișcat de rugăciune, îi zise:
– Vă rog lăsați-mă să scot afară numai acordeonul cu care cîntam.
– Acordeonul? – Poți să-l scoți. Și ceva mai departe s-au adunat cu toții în jurul fetei care cînta. Cu ochii spre căsuța lor care ardea fata cînta cu un glas plin de o pace și o frumusețe cerească:
Vreau lîngă Dumnezeu să fiu mereu
oricît ar fi de greu necazul meu
oricît voi suferi cîntarea mea va fi:
Vreau lîngă Dumnezeu să fiu mereu.
Și toți, cu ochii plini de lacrimi, dar cu o față senină și liniștită cîntau împreună cu ea.
Mîngîierea prezenței lui Hristos în inimile lor și nădejdea tare în ajutorul Lui era nespus mai puternic decît orice încercare. Tinere credincios, fii vrednic. Nu este sărac acela care n-are bani, e sărac cel care n-are minte și credință. Nu-i nefericit acel care n-are avuții, este nefericit acela care nu-L are pe Hristos. Nu este nenorocire cînd pierzi belșugul și ajungi în lipsă. Este nenorocire atunci cînd pierzi pe Dumnezeu și ajungi fără El. Căci pînă Îl ai pe Hristos nu vei duce lipsă de nimic. Dar cînd nu-L mai ai pe El, atunci vei duce o lipsă veșnică de orice avuție adevărată.
Binecuvîntat să fii în vecii vecilor Dumnezeul nostru Cel Adevărat și Sfînt. Tu ești
Comoara noastră cea adevărată și sfîntă. Tu ești Avuția și Răsplătirea noastră cea foarte mare(Facere 15,1). Nimic din lumea aceasta nu-i vrednic să fie pus alături de Tine. Căci nimic nu Ți se poate asemăna. Orice bunuri pămîntești toate sînt trecătoare. Dacă nu le ia nenorocirea pe ele de la noi, ne ia și mai curînd pe noi de la ele. Căci nimic n-avem al nostru pe pămînt.
Dar Tu rămîi veșnic și veșnic. Ferice de acela căruia Îi rămîi Tu oricînd, căci acela nu va fi sărac niciodată. Ridică Doamne tot mai mulți tineri care să alerge după bogăția Ta. Amin.
Traian Dorz
din volumul “Cărarea tinereţii curate”,
editura “Oastea Domnului” – Sibiu, 1993
