Dată fiind cufundarea noastră în păcate, viața duhovnicească nu este ceva de la sine înțeles și lesnicios. Cel ce voiește să dobândească duhul de pace al mântuirii, pentru a ajuta și pe alții pe calea lor către Dumnezeu, se cuvine să-și pună propria sa viață duhovnicească pe o temelie sănătoasă.
Unde își are început viața duhovnicească? În credința în Dumnezeu, Care este Duh. /In. 4:24/ El ne-a zidit după chipul și spre asemănarea Sa, /Fac.1:26-27/ a sădit în noi temeiul duhovnicesc și năzuința duhovnicească de a-L căuta, și El vrea de la noi „cu Duhul să umblăm.” /Gal. 5:25/ De credința în Dumnezeu sânt strâns legate nădejdea și dragostea pentru Dânsul. Și „fără de credință nu este cu putință a bineplăcea: căci cel ce se apropie de Dumnezeu trebuie să crează că este, și că acelora ce caută pre dânsul dătător de plată se face.” /Evrei 11:6/ Ce te va îndemna spre viața duhovnicească, dacă tu nici nu crezi în Dumnezeu, nici nu nădăjduiești în El, nici nu-L iubești pe El?…
Dar pornind de la aceste părți alcătuitoare ale vieții duhovnicești, credința, nădejdea și dragostea, se cuvine Creștinului ortodox ca, mai departe, să se apuce de treabă spre a-și clădi prin făptuire viața duhovnicească.
Ce temelie se cuvine el să pună și din ce material trebuie să zidească mai departe?
Smerenia
Temelia vieții duhovnicești este smerenia. Puterea vrăjmașului nostru se ascunde în mândrie. Însă tot acolo se află și neputința lui. Luceafărul s’a înălțat călăuzit de mândrie spre înălțimi străine lui ca făptură, dar tot din mândrie a și căzut. Cu mândria, îi ispitește pe toți oamenii. Nu întâmplător, la căderea cea dintâi în păcat, cea mai puternică ispită pentru Adam și Eva a fost aceasta: „veți fi ca niște dumnezei.”
/Fac. 3:5/ Dar nu s’a întâmplat așa. Rezultatul a fost potrivnic: cei ce s’au mândrit au căzut, din pricina mândriei lor, chiar mai prejos decât dobitoacele. /Ps. 48:12-13, 21/
Dacă vrem să biruim pe vrăjmașul mântuirii noastre este de tre- buință, înainte de toate, să îmbrăcăm pavăza smereniei. Aceasta ne va face de neatins înaintea diavolului, căci el este neputincios înaintea smereniei.
Domnul Iisus Hristos, Care „a desfăcut lucrurile diavolului,” /I In. 3:8/ a arătat prin smerenia Sa arma cea mai puternică împotriva duhurilor vicleniei de sub ceruri. Întreaga viață pământească a Mântuitorului este o pildă minunată de smerenie nemaivăzută. Și pogorârea Sa de pe Scaunul cel ceresc pe acest pământ păcătos, și nașterea Sa într’o peșteră pentru oi, și creșterea Sa nebăgată în seamă în tainicul oraș Nazaret, și ascultarea Sa fără cârtire față de semeni, și desăvârșita slujire a celorlalți până la jertfa de sine, și spălarea picioarelor ucenicilor Săi, patimile Sale și moartea Sa pe cruce, toate dau mărturie despre desăvârșita Sa smerenie. Dar această smerenie a Mântuitorului ne îndatorează și pe noi să ne facem următori Lui. „Că pildă am dat vouă, ca precum eu am făcut vouă, și voi să faceți,” /In. 13:15/ le-a spus El ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele. Cel ce se smerește pune singura temelie dreaptă a vieții sale duhovnicești-morale. Dacă omul pornește pe calea feluritelor nevoințe duhovnicești fără smerenie, ci împins de mândrie, atunci, mai devreme sau mai târziu, va cădea. Numai nevoințele și faptele înălțate pe temelia cea adâncă a smereniei nu se vor clătina. Cu cât este mai înaltă clădirea pe care voim să o ridicăm, cu atât mai adânci temelii se cuvine să punem. Astfel se întâmplă și în viața duhovnicească. Cu cât voim să ne înălțăm mai sus către Dumnezeu, cu atât mai mult trebuie să ne smerim.
Puterea diavolului se află în mândrie, dar în ea stă și pierzania lui. El e puternic prin mândria lui, dar numai în fața celor mândri, căci numai asupra acestora are el putere. Înaintea celor adânc smeriți, mândria lui se vădește o armă neputincioasă de luptă. Gheața poate fi foarte tare, dar numai pe vreme geroasă. De-o încălzește soarele, atunci gheața cea tare începe să se topească, neputincioasă. Asemenea și mândria celui viclean este neputincioasă în fața însoritei smerenii a celor cu adevărat bineplăcuți lui Dumnezeu. Prin smerenia lor, ei se vădesc a fi cei mai viteji luptători. Oare, nu este acesta cu adevărat vitejie, să fii ocărât, iar tu să nu te răzbuni, să ierți și să biruiești răul cu binele? /Rom. 12:21/
Sfântul Antonie cel Mare a văzut răspândite peste pământ toate cursele celui viclean și a strigat plin de tulburare: „Cine va putea să scape de acestea?,” dar a auzit un glas care i-a răspuns: „Cei ce au smerită cugetare!”
Nu întâmplător Mântuitorul a așezat smerenia ca temelie a fericitei vieți duhovnicești: „Fericiți cei săraci cu duhul, că acelora este Împărăția Cerurilor.” /Mt. 5:3/ Dacă vrem să dobândim duhul păcii, prin care să ajutăm miilor de credincioși din jurul nostru să se mântuiască, se cuvine să începem a duce o viață duhovnicească, așezând ca temelie a sa smerenia. Într’această virtute a celor săraci cu duhul stă ascunsă pacea duhovnicească, despre care vorbește Sfântul Serafim din Sarov. Către dobândirea acestei păci ne îndrumă neîncetat Mântuitorul, după cum ne povățuiește: „[să] vă învățați de la Mine, că sânt blând și smerit cu inima, și veți afla odihnă sufletelor voastre.” /Mt. 11:29/
Osândirea de sine
Al doilea temei al vieții duhovnicești este osândirea de sine. Cel ce a iubit și a urmat nefățarnic smerenia se cunoaște cel mai bine după osândirea de sine. Cel mândru nu se osândește niciodată pe sine. El se socotește întotdeauna a fi drept. Numai cel smerit este pregătit să recunoască înaintea sa, înaintea semenilor și înaintea lui Dumnezeu toate greșelile sale. Cel ce se osândește pe sine, numai pentru aceasta, se află într’un război binecuvântat cu duhurile rele, căci a rupt legătura cu mândria care îi era însuflată de acestea.
Osândirea de sine se arată în lucrare prin părerea de rău pentru păcatele săvârșite, care, însă, își află chip văzut în mărturisirea lor prin Sfânta Taină a Pocăinței. Pentru a putea să-ți mărturisești sincer păcatele, e nevoie ca mai întâi să le vezi, să te îngrețoșezi de ele și să te osândești pe sineți pentru ele. Cel care în inima sa plină de patimi izvodește îndreptățiri întru păcate, zice Psalmul Ps. 140:4, aceluia nu îi este cu putință să-și îndrepteze nici măcar păcatele sale cele mărunte, cu atât mai puțin să pornească pe calea vieții duhovnicești statornice și orânduite.
Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele
Hotărârea de a nu mai repeta păcatele grele trebuie,de asemenea, să stea la temelia vieții duhovnicești. Osândirea de sine nu este îndeajuns. Ea se cuvine să fie însoțită de hotărârea neclintită de a nu mai săvârși fărădelegile din trecut. Altminteri, nu vom avea propășire în viața duhovnicească. Omul va bate pasul pe loc dacă este dezbinat, dacă acum se ridică, acum cade, și dacă acum zidește și apoi năruiește ce a înălțat, întocmai precum trista mărturisire a poetului Dimcio Debelianov:
Eu mor, și luminos nasc iară / suflet osebit, în neorânduială,/ și noaptea fără milă nimicesc / ce ziua-n chip neobosit zidesc. (Cântec negru)
Închipuiți-vă că un om tulbură izvorul, iar un altul așteaptă ca apa să se limpezească. Care dintre aceștia va birui? Firește că cel ce vădește reaua voință de a tulbura izvorul. Aceștia doi, cel care așteaptă limpezirea și cel care tulbură, se află, împreună, în sufletul nostru. Trebuie să împiedicăm aplecările cele rele din noi să ne tulbure izvorul inimii cu pornirile păcătoase, și acesta se va limpezi… Abia atunci vom înțelege cu fapta cât de adevărate sânt cuvintele lui Hristos:
„Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu.”
/Mt. 5:8/ Neîncetata osândire de sine și hotărârea neclintită de a fi credincioși Ziditorului nostru slăbesc relele deprinderi din noi și le întăresc pe cele bune. Pe calea aceasta, până la urmă, din oameni fățarnici ne vom uni în lăuntrul sufletului nostru și vom putea să ne încredințăm întreaga viață lui Hristos Dumnezeu. În acest chip vom dobândi duhul păcii, pentru mântuirea noastră și a semenilor noștri, cu care Dumnezeu ne-a pus spre împreună viețuire.
RÂVNA DUPĂ O VIAțĂ BINEPLĂCUTĂ LUI DUMNEZEU
Al patrulea temei al vieții duhovnicești este râvna de a fi bineplăcuți lui Dumnezeu. Această râvnă este miezul vieții duhovnicești. Acolo unde este lipsă de râvnă spre a bineplăcea lui Dumnezeu, acolo nu este viață duhovnicească. (Sfântul Theofan Zăvorâtul, Ce este viața duhovnicească și cum să o dobândim) Pentru aceasta, cea dintâi grijă a credinciosului ce dorește să înainteze în viața duhovnicească sau, dacă nu duce o astfel de viață, să pună din acea clipă început bun adevăratei vieți după Dumnezeu, este de a aprinde această râvnă în inima sa.
Dar ce fel de râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu putem avea în condițiile noastre grele de viață?, vor întreba unii. Ei își îndreptățesc râvna lor slabă prin împrejurările grele de viață. Dar oare aceasta să fie pricina? Oare ține râvna de împrejurări prielnice? Cum putem atunci lămuri că râvna cea mai mare – râvna Apostolilor
– s’a vădit în cele mai grele situații, în necazuri, în prigoane și chinuri
/II Cor. 4:8-9/ Râvna ține de credința, nădejdea și dragostea de Dumnezeu și nu de împrejurările exterioare ale vieții. Dacă nevol- nică îți este credința, palidă îți este și dragostea. De-ți lipsește nădej- dea, slabă îți este și râvna.
Puțina râvnă este precum o flacără mică, pe care vânturile potrivnice ale vieții cu ușurință o pot stinge. Iar râvna tare este precum focul puternic, pe care vânturile nu numai că nu-l sting, ba chiar mai mult îl întețesc.
Un adevărat credincios Creștin nu se tulbură din pricina furtunilor vieții. Prin râvnă, el gonește departe de sine toată frica și necredința, și își mărturisește cu îndrăzneală credința în Dumnezeu, luând aminte că „celor fricoși și necredincioși și spurcați și ucigași (…) partea lor în iazerul cel ce arde cu foc și cu piatră pucioasă.” /Apoc. 21:8/ Adevă- ratul Creștin este neînfricat. El știe că Dumnezeu, Ajutorul și Ocroti- torul Său, este Atotputernic, și pentru aceasta grăiește împreună cu Sfântul Proroc David: „Nu mă voiu teme de mii de noroade, carile împrejur mă împresoară.” /Ps. 3:6/ „Spre Dumnezeu am nădăjduit, nu mă voiu teme ce va face mie omul.” /Ps. 55:12/
El nu se teme de nimic altceva decât de a nu-l afla moartea stins duhovnicește. El nu trăiește pentru pământ și pentru desfătările sale păcătoase, ci pentru cer și pentru veșnicele lui bucurii duhovnicești.
Toți sfinții mucenici și oameni bineplăcuți lui Dumnezeu s’au osebit printr’o astfel de râvnă pentru o viață bineplăcută lui Dumnezeu. Mulțumită acesteia, au săvârșit nevoințele lor cele minunate, care și astăzi stârnesc uimire. Din râvnă după Dumnezeu, părintele Ioan din Kronstadt dormea adeseori numai trei – patru ceasuri pe noapte, ducea o înaltă viață duhovnicească și era întotdeauna gata, plin de jertfă, să își dea și ultimele sale puteri în slujba fraților celor mici ai lui Hristos.
Rugăciunea
Al cincilea temei al vieții duhovnicești este rugăciunea. Râvna și rugăciunea sânt atât de strâns legate între ele încât una fără cealaltă nu poate ființa. De este râvnă, este și rugăciune. Acolo unde nu este râvnă, lipsește și rugăciunea. Și dimpotrivă, dacă în inimă arde dorința de rugăciune, dintr’aceasta se aprinde neîntârziat și o râvnă fierbinte. Dacă, însă, rugăciunea s’a stins, se va stinge și râvna de a duce o viață duhovnicească, bineplăcută lui Dumnezeu.
De aici înțelegem că, de vrem să ardem de râvnă pentru Dumnezeu, este de trebuință să ne rugăm des! Ce-ar fi dacă fiecare Creștin ortodox, în fiecare zi, o dată cu rugăciunea sa, și-ar aprinde și inima de la flacăra candelei ce arde înaintea icoanelor din casă?! Atunci ar străluci tot în acea râvnă plină de har, și cu dragoste ar plini înalta sa datorie Creștinească.
După ce a vorbit cu Dumnezeu pe muntele Sinai, Moisi a coborât de acolo cu totul arzând de strălucirea harului lui Dumnezeu. Dacă și noi ne suim des pe Sinaiul cel duhovnicesc, prin unirea în rugăciune cu Dumnezeu, atunci vom arde de râvnă asemenea prorocilor din vechime, și ne vom mântui și noi, și miile de semeni ai noștri, și cunoscuții din jurul nostru.
Nevoința rugăciunii este barometrul duhovnicesc care arată cum este vremea sufletului nostru. Dacă însetăm după rugăciune, este un semn bun. El arată că sufletul nostru este viu și însetează după Dumnezeu. De va pieri, însă, această sete sfântă pentru vorbire în rugăciune cu Dumnezeu, este un semn rău, anume că păcatul a umplut sufletul cu întunericul său și că sântem aproape de acea stare vrednică de plâns, care se numește moarte duhovnicească. Dintr’o astfel de moarte duhovnicească ne poate învia doar Dum- nezeu, prin minunea pocăinței noastre, a fiecăruia dintre noi. El ne întoarce iarăși la rugăciune și la râvnă.
Așadar, râvna se păstrează prin rugăciune, la fel cum focul se întreține prin adăugirea de combustibil. Din rugăciunea sinceră se naște un simțământ cald față de Domnul, care se arată rar la început, apoi mai des și tot mai des, până ce la cei întăriți acesta se preschimbă în simțirea neîncetată a lui Dumnezeu. Acest simțământ este dulce și fericit, și prima sa ivire te îndeamnă să-l dorești și să-l cauți, încât să nu mai părăsească inima ta, căci în el este raiul (Sfântul Theofan Zăvorâtul). Cel ce voiește să intre într’acest rai se cuvine, după sfaturile Episcopului Theofan Zăvorâtul, să urmeze această pravilă: Când te rogi, să nu încetezi rugăciunea până ce nu se va trezi în inima ta vreun simțământ față de Dumnezeu: fie evlavie, fie credincioșie, fie mulțumire…, fie smerenie, fie nădejde. Dacă o lumânare stă foarte mult în razele Soarelui, se încălzește peste măsură. Așa se întâmplă și aici. Când cel ce se roagă stă foarte mult sub razele unirii voite cu Dumnezeu, inima lui se încălzește din ce în ce mai mult de căldura nepământească a harului și râvna lui se va înteți. Adevărata viață duhovnicească începe atunci când omul primește această căldură, acest foc binecuvântat. (Sfântul Theofan Zăvorâtul) Dar râvna poate scădea și în locul ei să-și facă loc răceala. Însă întotdeauna este această răceală aducătoare de pierzanie? vor întreba unii. Episcopul Theofan Zăvorâtul răspunde că există o răcire vremelnică, pricinuită de oboseală sau de boală. Aceasta nu este foarte primejdioasă, deoarece trece repede, o dată cu încetarea pricinei. Cumplită este însă răceala pricinuită prin depărtarea de bună- voie de la voia lui Dumnezeu, ca urmare a unei viețuiri păcătoase. Această răceală ucide duhul și taie viața duhovnicească.
Trebuie să ne temem ca de moarte de această răcire. Ea apare ca urmare a nepăsării în viața duhovnicească. Această nepăsare, la rândul ei, este legată de biruirea noastră de desfătări nebineplăcute lui Dumnezeu, de căderea noastră în păcate și mai cu seamă de nemărturisirea acestora. Fiecare păcat rupe legătura noastră cu Dumnezeu. Numai prin pocăință și prin Sfânta Taină a Spovedaniei, care ne dăruiește iertare de păcate, putem reface unirea cu Cerul. Din scânteia acestei împăcări de bunăvoie cu Dumnezeu se poate aprinde iarăși focul râvnei stinse după Dumnezeu!
Viața duhovnicească a creștinului ortodox / Arhimandritul SERAFIM ALEXIEV
