O parte din cuvântul fratelui Traian Dorz de la sfatul frăţesc din Galaţi, ţinut în casa fratelui Mihai Puşcaşu – 19 octombrie 1980
(…) Aşa [au făcut] înaintaşii noştri, după Sfântul Cuvânt al Mântuitorului, când El i-a trimis în lume să propovăduiască Evanghelia la orice făptură şi le-a poruncit: „Faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu”. Le-a poruncit astfel întâi botezul, apoi credinţa. Aşa este scris în prima Evanghelie: „Faceţi ucenici, botezându-i… Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit Eu”. Întâi i-a botezat şi după aceea i-a învăţat să păzească. Şi după ce i-au învăţat au ajuns să creadă.
Ce minunat vorbeşte aici şi arată aici Cuvântul lui Dumnezeu felul în care – şi în privinţa aceasta – trebuie înţelese lucrurile adevărate ale lui Dumnezeu. Întâi a venit Botezul şi apoi credinţa. Aşa a spus Mântuitorul. Şi, cum credinţa vine în urma auzirii şi auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu, spune aici: „Botezaţi-i şi pe urmă învăţaţi-i”. Şi astfel au ajuns la credinţă.
Dumnezeu a lăsat în sfântul Său Cuvânt îndrumări în toate privinţele. Depinde de starea fiecăruia dintre cei care ascultă Cuvântul lui Dumnezeu. La Marcu 16, 16 scrie aşa: „Cine va crede şi se va boteza va fi mântuit”. Dar la Matei spune: „Cine se va boteza să creadă. Şi va fi mântuit”. Şi la Efeseni scrie tot aşa: „În El şi împreună cu El am fost îngropaţi prin botez şi am înviat prin credinţă”. Şi, cum nu poate veni învierea înainte de îngropare, tot aşa sfântul apostol spune în cuvântul său: „Am fost îngropat prin botez şi am înviat prin credinţă”.
Să avem deplină siguranţă, deci, şi în privinţa învăţăturii acesteia, că ceea ce s-a făcut şi ceea ce se face este adevărul, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Întâi, în viaţa noastră, a venit botezul şi după aceea trebuie să vină şi credinţa; pentru că una fără cealaltă n-au nici o putere.
Şi de aceea, să binecuvântăm pe Domnul şi să nu mai avem nelinişte cu privire la punctul acesta niciodată, în ce ne priveşte pe noi. Mai ales că sunt atât de mulţi tulburători care vor să nimicească valoarea botezului, punând înainte credinţa, zicând: „N-ai putut să crezi înainte de a fi botezat. N-ai putut mărturisi, ca, pe baza mărturisirii tale, să capete valoare botezul tău. Dar în Noul Testament, botezul are valoarea tăierii împrejur pe care tot Domnul a rânduit-o în Vechiul Testament. Şi, cum tăierea împrejur a venit pe mărturia părinţilor şi avea valoare, tot aşa botezul, în Noul Testament, vine pe mărturia părinţilor credincioşi şi are, în faţa lui Dumnezeu, valoare şi în drept, şi în fapt, pentru că aşa spune Cuvântul lui Dumnezeu pe care l-am citit.
Deci, în privinţa aceasta, lucrul făcut în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh capătă valoare pentru totdeauna, pentru noi toţi. Şi nu trebuie niciodată să aplecăm urechile noastre la cei care, şi în privinţa aceasta, ca şi în alte privinţe, caută să zădărnicească temelia sănătoasă a învăţăturii pe care noi am primit-o de la înaintaşii noştri şi pe care noi, prin naşterea din nou, ne-am întemeiat mântuirea noastră prin credinţă şi prin această întoarcere adevărată la Dumnezeu. Tot ce facem să fie făcut în Numele Domnului. Şi, dacă în Numele Domnului începem, orice început frumos se şi termină frumos.
Ne bucurăm din toată inima că Domnul ne-a dat, după atâta timp în care am dorit atât de mult să ne putem întâlni împreună, o astfel de stare de vorbă. Pentru că foarte multe dintre sufletele mai slăbuţe în credinţă, mai îngăduitoare în iubire se lasă aşa de uşor clătinate şi înduplecate de atâţia învăţători înşelători care s-au abătut şi s-au amestecat [printre noi], prefăcându-se că sunt fraţi, ca să tulbure sufletele şi să dezbine adunările celor pe care Dumnezeu, cu un preţ atât de mare de suferinţă şi de jertfă a Mântuitorului şi a tuturor celor care şi-au unit suferinţa şi jertfa lor cu Mântuitorul, i-a răscumpărat cu greu, pe fiecare suflet care s-a apropiat de Dumnezeu. Cine a căutat suflete să le aducă la Dumnezeu ştie cât de greu se poate apropia de Dumnezeu chiar şi un singur suflet. Ştie cât de multă muncă şi osteneli, şi alergare, şi lacrimi, şi rugăciune, şi stăruinţă îţi trebuie să depui pentru un suflet ca să-l apropii de Dumnezeu şi să se întoarcă la Dumnezeu, şi să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu, şi să poată avea lumina mântuirii, să ajungă la naşterea din nou, ca să capete viaţa veşnică.
Dar numai cei care ştiu cu cât de mare greutate se apropia un suflet de Dumnezeu şi se câştigă, şi se păstrează lângă Dumnezeu, numai aceştia ştiu – cu amară experienţă – cât de uşor se lasă înduplecate totuşi aceste suflete câştigate cu greu pentru Dumnezeu să părăsească adunarea şi să se alipească de alte duhuri, de alte evanghelii de alte învăţături… nu de cele primite de la înaintaşii noştri, pe care trebuie să le păstrăm ca pe ochii noştri din cap, ca pe propria noastră mântuire. Pentru că mântuirea noastră de ţinerea acestor învăţături şi de păstrarea acestor adevăruri şi acestei credinţe este legată.
Este scris la I Corinteni 15, 1: „Vă fac cunoscut, fraţilor, Evanghelia pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi crezut-o, în care aţi rămas şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi întocmai cum v-am propovăduit-o. Altfel degeaba aţi crezut”. Iată că Sfântul Apostol Pavel, care prin descoperire dumnezeiască a primit Evanghelia aceasta, condiţionează mântuirea sufletului de păstrarea până la sfârşit, în felul în care ai primit şi în care ai auzit, Evanghelia prin care te-ai întors la Dumnezeu.
„Ce aţi auzit de la început, aceea să rămână în voi”, spune şi Sfântul Apostol Ioan. Dacă rămâne în voi ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Tatăl şi în Fiul”. Altfel, se poate înţelege că, nerămânând în învăţătura de la început, nu poţi să rămâi nici în Tatăl şi în Fiul.
Cel care a lucrat mai mult în câmpul Evangheliei, Sfântul Apostol Pavel, are cele mai multe şi cele mai categorice porunci în privinţa statorniciei în învăţătura de la început. Nu-i spune el Sfântului Timotei, într-una dintre ultimele sale epistole limpede: „Să fii cu băgare de seamă asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii pe care o dai altora. Că dacă vei face aşa, te vei mântui pe tine şi pe cei care te ascultă. Altfel, te vei pierde şi pe tine, şi pe cei care te ascultă, dacă nu păstrezi până la sfârşit învăţătura de la început”?
Lui Tit îi spune la fel, în capitolul 1, versetul 9: „Propovăduieşte Cuvântul potrivit cu învăţătura pe care ai primit-o. Şi înfruntă pe potrivnici”. Limpede şi hotărât! Ca o poruncă aspră şi categorică pentru oricine este chemat şi vine în câmpul Evangheliei. Să propovăduiască Cuvântul potrivit cu învăţătura! Nu oricum. Nu după oricare învăţătură. Nu după oricare învăţător. Ci potrivit cu învăţătura pe care am primit-o noi de la început. Şi noi ştim care a fost învăţătura, pentru că n-am primit-o de la nişte străini, cum o primesc foarte mulţi şi foarte uşor astăzi şi dintre fraţii noştri. Dacă spune Luther ceva… dacă a spus Calvin ceva… dacă a spus Zwingli sau John… nu ştiu care, străin, sau Wurmbrandt, sau un alt străin dacă a spus o învăţătură, e gata s-o primească din toată inima şi s-o ducă mai departe şi celor care nu ştiu să deosebească dreapta lor de stânga lor. Şi se fac astfel vinovaţi nu numai de încălcarea învăţăturii, ci şi de pervertirea, de nimicirea şi de rătăcirea sufletelor care ascultă şi cred cuvântul lor.
În primul rând, Sfântul Apostol Pavel îi atrage atenţia urmaşului său, lui Tit: „Ia seama asupra învăţăturii”. Şi, dacă veţi citi Epistolele către Tit şi către Timotei, [care sunt] dintre ultimele Epistole ale Sfântului Pavel, veţi vedea aproape la fiecare verset un îndemn asupra învăţăturii: „Ia seama la învăţătură”; „păstrează învăţătura”; „ţine seama de această învăţătură”; „dacă vine cineva şi nu aduce învăţătura acesta, să nu-i zici «Bun venit!»”, cum spune şi sfântul Apostol Ioan. La galateni le spune aşa, limpede, la Galateni capitolul 1, versetele 8 şi 9: „Dacă vine cineva şi vă aduce o altă evanghelie, o altă învăţătură decât cea pe care v-am spus-o eu, anatema să fie. Înger din cer sau dacă eu însumi vin să vă spun altceva de cum v-am spus, anatema să fie”. Repetă mereu: „blestemat”.
Deci, iată, de ce spun aceşti oameni mari, sfinţi, aleşi ai lui Dumnezeu, cu atâta stăruinţă acest adevăr? „Băgaţi de seamă”; „păstraţi învăţătura”; „fiţi cu băgare de seamă asupra păstrării acestei învăţături”. Spune la Romani 16, 17: „Feriţi-vă de cei care fac dezbinări şi tulburare şi împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o de la început. Depărtaţi-vă de ei”.
De ce spunem şi noi, fraţii mei şi surorile mele, cu atâta stăruinţă acest amar şi trist adevăr? [Pentru] că foarte mulţi dintre fraţii noştri prea uşor se lasă înduplecaţi de orice învăţător străin. Şi, necunoscându-şi şi nepăstrându-şi învăţătura sănătoasă, se lasă înduplecaţi de cei care aduc altă învăţătură.
Noi am primit credinţa noastră în mântuirea sufletului nostru şi în adevărul lui Dumnezeu prin învăţătură! Aşa am fost învăţaţi: „Asta este calea, ăsta este adevărul, voi aşa să credeţi!”. Noi aşa am crezut. Şi, dacă aşa am crezut, aşa ne-am întors la Dumnezeu şi aşa am căpătat iertarea păcatelor, pacea conştiinţei noastre, bucuria mântuirii; şi am căpătat o familie duhovnicească, şi am căpătat bucuria şi armonia, şi pacea, şi unitatea aceasta în mijlocul acestei familii, între acei care aşa au primit şi aşa au crezut, ca şi noi. Şi care aşa păstrează, aşa s-au hotărât şi aşa au rămas: ca şi noi.
În momentul în care ne modificăm învăţătura şi, cu privire la un adevăr, căpătăm o altă încredinţare, în momentul acela ni se modifică credinţa noastră. Cine nu mai învaţă la fel, nici nu mai crede la fel. Şi de aceea au venit credinţe diferite, pentru că au fost învăţători străini, care au adus modificări cu privire la învăţătură şi au adus încredinţări străine cu privire la cele ce erau de neschimbat şi de nezdruncinat. Şi, pe baza acestor încredinţări deosebite, au venit credinţele diferite, neînţelegerile, tulburările şi împărţirile în partide din mijlocul fraţilor.
Vinovate nu sunt versetele Domnului. Nu Cuvântul lui Dumnezeu a făcut şi face dezbinare. Păcatul face dezbinare! Îngâmfarea, neascultarea, îndărătnicia celor care se pretind învăţători, când ei înşişi n-au ajuns să înţeleagă nici că smerenia este criteriul după care Dumnezeu înalţă pe oameni şi că sinceritatea este mijlocul după care Dumnezeu răsplăteşte şi alege pe cei care zic că sunt credincioşi.
În Lucrarea Oastea Domnului în care Dumnezeu ne-a chemat pe noi de la început, în care ne-a chemat prin cuvântul înaintaşilor noştri: al Părintelui Iosif şi al celor care, după el, ne-au mărturisit nouă Cuvântul lui Dumnezeu, noi aşa am primit. Noi aşa am fost învăţaţi credinţa în sfântul Cuvânt din Evanghelie, lămurit nouă şi împărţit nouă de Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre şi de către înaintaşii noştri sănătoşi în credinţă şi statornici, care, prin viaţa lor sfântă, înfrânată, evlavioasă, vrednică, statornică ne-au dat dovada că nu numai cuvintele lor, ci şi pilda vieţii lor este vrednică de urmat. Noi aşa am primit şi aşa am crezut, şi aşa am căpătat pacea. Şi, în primele noastre zile de credinţă şi în primii ani de credinţă, şi în primii zeci de ani de credinţă, Lucrarea Oastei a mers armonios şi frumos pe calea învăţăturii înaintaşilor noştri; şi n-a fost, în mijlocul acestor fraţi şi al acestor adunări, nici un fel de dezbinări cu privire la neîncrederea, la îndoiala asupra adevărurilor lăsate nouă de înaintaşii noştri şi învăţătura noastră.
Numai că, din cauza unor vremuri mai deosebite, din cauza unor stări mai deosebite, din cauza unor păcate ale altora şi a unor răutăţi venite din afară, s‑au strecurat în mijlocul nostru aceşti învăţători înşelători care, sub masca dulce şi frumoasă a cuvintelor şi a versetelor Bibliei, au căutat şiret, viclean să ne strecoare învăţături deosebite de cele pe care le-am avut noi de la început. Să ne facă să învăţăm şi să ne facă să credem cum nu ne-au spus nouă părinţii noştri. Cum nu ne-au lăsat nouă înaintaşii noştri, cum n-au crezut părinţi şi moşii, şi strămoşii noştri. Ci ne-au adus credinţe şi încredinţări străine, obiceiuri străine, învăţături străine, umblări străine. Şi, pe cei care au fost fie mai neştiutori, fie mai lesne crezători dintre noi, uşor i-au înduplecat.
Şi, dacă ar fi avut două calităţi pe care Dumnezeu le cere la fiecare dintre cei ce se apropie de El, adică: smerenia şi sinceritatea, Dumnezeu nu i-ar fi lăsat să cadă în mrejele acestor învăţături înşelătoare. Pentru că pe cel curat cu inima şi pe cel smerit în faţa lui Dumnezeu, Duhul lui Dumnezeu îl păzeşte şi-l păstrează, şi nu-l lasă să cadă în mrejele învăţăturilor înşelătoare. Că este scris: „Păstrează taina credinţei într-un cuget curat, pe care unii l-au pierdut şi au rătăcit de la credinţă”. Urmarea pierderii cugetului curat este rătăcirea de la credinţă. Şi rătăcirea de la credinţă este plata, este urmarea, este osânda aceluia care nu-şi păstrează viaţa curată, cugetul curat, umblarea curată cu Dumnezeu. Numai asupra acelora care trăiesc în păcate ascunse are putere duhul rătăcirii de la credinţă. Căci cine trăieşte în smerenie şi curăţie în toată intimitatea vieţii lui cu Dumnezeu, în tot lăuntrul lui, în toată fiinţa lui ascunsă şi tainică din lăuntru, cine trăieşte în această părtăşie cu Dumnezeu, pe acela nu-l lasă Dumnezeu. Părtăşia aceasta cu Dumnezeu nu-l lasă să cadă în mrejele învăţăturilor înşelătoare. Numai pe cel care pe faţă se preface că-i credincios, iar în ascuns trăieşte în felurite păcate, în felurite gânduri şi afaceri necinstite, necurate în faţa lui Dumnezeu, pe acela Duhul lui Dumnezeu îl lasă să cadă în stăpânirea duhurilor rele, duhurilor rătăcite. Pentru că este scris: „Pentru că n-au păstrat dragostea şi adevărul (adică dragostea lui Dumnezeu şi adevărul în inima lor), Dumnezeu le-a trimis o lucrare de rătăcire, să creadă o minciună; pentru ca toţi cei care au găsit plăcere în nelegiuire să fie osândiţi”.
Scumpii mei fraţi şi scumpele mele surori, vă spun un adevăr cu sufletul cutremurat; şi eu l-am auzit de la părintele meu. Tot ce spun acum este ceea ce m-a învăţat Părintele Iosif câţi ani am stat lângă el. Pentru că este spus: „Fiecare să înveţe pe fiul său exact cu cuvintele cu care l-a învăţat pe el tatăl lui. Şi fiecare să înveţe pe urmaşul său exact cu învăţăturile cu care l-a învăţat pe el înaintaşul său. Numai atunci vom fi noi găsiţi credincioşi în faţa lui Dumnezeu şi în faţa părinţilor noştri în Ziua Judecăţii, dacă vom păstra şi dacă vom transmite şi mai departe învăţăturile pe care de la ei le-am primit, pentru că ei au fost oamenii lui Dumnezeu aleşi şi preaiubiţi. De aceea spun: tot ceea ce spunem aici e ceea ce am auzit de la Părintele. Şi doresc să-mi fac datoria şi faţă de Dumnezeu, şi faţă de trecutul nostru, şi faţă de Părintele, care m-a învăţat, spunând adevărul mai departe aşa cum l-am auzit de la el. Oricine vrea să fie credincios înaintaşilor şi învăţăturii sănătoase spuse de Dumnezeu o dată pentru totdeauna să ia seama la aceasta. Mântuirea nu-i un lucru uşor nici el. Mântuirea este un lucru greu şi scump. Dacă privim la Domnul Iisus cel Răstignit pe Cruce, cu ce preţ a plătit El mântuirea noastră… şi n-a fost [numai] un Om; a fost Dumnezeu! Numai Jertfa Lui avea valoarea, frumuseţea, puterea să răscumpere păcatul cel greu şi mult al lumii şi al nostru, al fiecăruia. Şi să ne pregătească mântuirea aceasta atât de grea şi atât de scumpă. Deci, privind la Jertfa Lui, putem vedea cât de grea şi cât de scumpă este această mântuire.
Apoi privind la jertfele înaintaşilor noştri, cei care au ştiut ce valoare are mântuirea, cu ce preţ şi-au răscumpărat-o fiecare! Ei, de care lumea nu era vrednică (citiţi la Evrei, capitolul 11), au rătăcit prin peşteri, prin crăpăturile munţilor, au fost flămânzi, chinuiţi, bătuţi, tăiaţi în două cu fierăstrăul. Ei au ştiut ce preţ are mântuirea. Şi, din dragoste şi din dorinţa de a căpăta această mântuire, au renunţat la tot ceea ce era pentru ei avantaj, confort, bucurie, linişte, sănătate, pace, avuţie, cinste pe pământul acesta. S-au lepădat de avuţii unii, s-au lepădat de domnii alţii, s-au lepădat de libertatea lor alţii, s-au lepădat de tot ceea ce era, normal şi obişnuit, dreptul şi bucuria unui suflet, ale unei vieţi de om pe pământ. Şi au acceptat jertfa, suferinţa, postul, lacrimile, ostenelile, pentru că au ştiut ce preţ scump are mântuirea sufletului. Numai Dumnezeu este mai scump decât sufletul nostru. Este scris: „Ce ar folosi unui om dacă ar câştiga lumea întreagă şi şi-ar pierde sufletul?”. Sau: „Ce va da un om în schimb pentru sufletul său?”. Deci, iată ce valoare mare are credinţa şi mântuirea sufletului. Şi de aceea nici noi să n-o preţuim mai puţin. Că dacă preţuim mai puţin mântuirea sufletului nostru, o putem pierde foarte uşor. Şi cine şi-o pierde poate să câştige lumea întreagă… nu-i va mai folosi la nimic! În locul mântuirii, nici o altfel de valoare şi nici un altfel de bun din lumea aceasta şi din lumea viitoare nu există să-l poţi pune, şi [cu care] s-o poţi compara.
De aceea, vreau să vă spun încă o dată şi mai precis, pentru că foarte mulţi dintre noi ne-am obişnuit cu cuvintele lui Dumnezeu şi cu vorba despre mântuire. Şi lucrul cu care te obişnuieşti nu-l preţuieşti cum se cuvine. Te obişnuieşti cu adunarea… începi să n-o mai preţuieşti. Te obişnuieşti cu Biblia… începi să n-o mai preţuieşti. Te obişnuieşti cu fraţii… începi să nu-i mai preţuieşti. Te obişnuieşti cu rugăciunea… începi să n-o mai preţuieşti. Şi uite, aşa [e cu] toate lucrurile [când] cădem în primejdia obişnuinţei şi ajungem să nu le mai preţuim aşa cum se cuvinte; până după ce le-am pierdut. De obicei, aşa se întâmplă. Nu-ţi preţuieşti părinţii până când îi pierzi. După aceea îţi dai seama ce valoare a avut mama, ce valoare a avut tata. Nu preţuieşti soţul bun, soţia bună până când o pierzi. Nimeni nu ştie să preţuiască cât valorează o soţie bună, numai acela care n-o are sau [care] a pierdut-o. Dar în zadar o preţuieşti după ce ai pierdut-o. Aşa ne preţuim de puţin sănătatea până când o avem. Numai acela care şi-a pierdut sănătatea ştie cât valorează sănătatea. Dar când o are se obişnuieşte şi nu şi-o mai ştie cruţa şi preţui.
Aşa-i şi cu mântuirea sufletului, aşa-i şi cu adevărul, aşa-i şi cu fraţii buni.
Cine are un învăţător bun, acela trebuie să ştie că are un mare har de la Dumnezeu, după cum este scris: „Casa şi averea le moştenim de la părinţi, dar o soţie bună e un dar de la Dumnezeu”. Învăţătura şi cuvântul le avem de la părinţi, dar un învăţător bun e un dar de la Dumnezeu. Nu toţi au şi nu mulţi au un învăţător bun. Sunt învăţători destui, dar învăţători buni sunt foarte rari.
Se spune că atunci când Moise a stat patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi pe munte, să primească legea de la Dumnezeu, el a primit două table de piatră pe care [erau scrise poruncile lui Dumnezeu. Pe prima erau scrise] primele patru, cu privire la ascultarea şi legătura noastră cu Dumnezeu; şi pe cealaltă, celelalte şase, cu privire la relaţiile noastre cu semenii noştri. El s-a uitat la aceste table şi a cunoscut tot ce scria pe din afară. Dar erau aceste table lucrate de Dumnezeu într-un chip minunat şi ele aveau inscripţii şi pe dinăuntru. Şi scrierile de pe dinăuntru el nu le-a cunoscut. Atunci a întrebat:
– Doamne, care este taina acestor scrieri?
Domnul i-a spus:
– Lucrurile din afară le cunosc toţi. Lucrurile dinăuntru le cunosc numai unii, care au primit de la Dumnezeu harul acesta. Binecuvântat este acela care are ochi lăuntrici, ochi duhovniceşti, care citeşte lucrurile tainice şi ascunse, adevărurile dinăuntrul lucrurilor, adevărul dinăuntrul cuvintelor. Pentru aceasta îţi trebuie o putere deosebită.
– Doamne, a zis el, dă-mi şi mie puterea aceasta, să cunosc lucrurile dinăuntrul acestei cărţi.
– Priveşte mai bine, a zis El.
Şi, când a privit mai bine înăuntrul tablelor Legii, el a văzut o carte care avea şapte peceţi. Şi deasupra cărţii a văzut imaginea unui miel înjunghiat. Şi el a zis:
– Doamne, dar mielul acesta seamănă cu acela pe care l-am înjunghiat noi când am ieşit din Egipt şi sângele său ne-a dat izbăvirea.
Domnul a spus:
– Mielul acela îl preînchipuia pe Acesta.
Şi Moise s-a uitat mai bine şi a zis:
– Doamne, aş vrea să cunosc mai adânc aceste lucruri.
Şi Domnul i-a zis:
– Priveşte mai bine.
Şi a văzut peste faţa Mielului înjunghiat o faţă strălucitoare, încununată cu spini şi plină de răni. Şi a zis:
– Doamne, dar ce înseamnă aceasta?
Şi Domnul i-a zis:
– Dumnezeu are o mie de profeţi, dar n-are decât un singur Fiu. Tu eşti unul dintre profeţi, El este Fiul. Fiecărui profet îi sunt date să cunoască anumite însemne din Cuvântul lui Dumnezeu. Numai Fiului îi e dat să cunoască tot; şi celor cărora Fiul le va descoperi.
Şi Moise a zis:
– Doamne, aş vrea să-L văd şi eu pe Aceasta care a primit de la Tine mai mult decât am primit eu.
Şi Domnul i-a zis:
– Tu vei merge şi te vei odihni în pace. Şi, la vremea Lui, Eu am să te trezesc, să-L vezi…
Pe Muntele Tabor, în ziua Schimbării la Faţă, Dumnezeu l-a trezit pe Moise din somnul său şi a zis:
– Moise, robul Meu, scoală-te, să vezi împlinirea promisiunii pe care ţi-am făcut-o când M-ai rugat să-L cunoşti pe Fiul.
Şi Moise s-a ridicat atunci şi s-a arătat împreună cu Ilie, de-a dreapta şi de‑a stânga Mântuitorului; şi spune Cuvântul: „Vorbeau cu El despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu”. Atunci Moise L-a întrebat:
– Ce sunt semnele alea pe care eu le-am văzut demult atunci, dar despre care Tatăl a zis că numai Tu le ştii?
Poate Domnul îi va fi spus lui Moise. Noi nu ştim mai mult, nu se spune decât atât.
Totuşi, adevărul pe care Dumnezeu l-a făcut cunoscut atunci lui Moise este că fiecare popor îşi are profetul lui; şi fiecare rând de oameni are profetul său. Fericit acel rând de oameni care are un profet adevărat şi care are în mijlocul său un om trimis de Dumnezeu. Aşa cum a fost Ioan Botezătorul, despre care s-a zis: „A venit un om (un om!) trimis de Dumnezeu. Numele lui era Ioan”. Şi despre acest Ioan s-au spus atâtea adevăruri frumoase: că „nici unul dintre cei născuţi din femeie n-a fost mai mare ca el”. Totuşi „cel mai mic în Împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât Ioan”, a spus Mântuitorul, arătând prin aceasta că mărimea adevărată, Dumnezeu o socoteşte după micimea la care ne considerăm noi şi ne coborâm noi. Dacă este cineva care se poate face mai mic decât Ioan, acela este mai mare. Şi mai mic decât Ioan, numai Domnul Iisus S‑a făcut. Numai El S-a putut smeri mai mult. Numai El S-a umilit mai mult. Numai El S-a jertfit mai mult. Numai El a arătat mai mult ce înseamnă ascultarea şi dragostea de Dumnezeu. De aceea, El este cel mai mare decât Ioan Botezătorul, pentru că El S-a putut face mai mic decât toţi.
Ce-am vrut să-nsemnăm este că Dumnezeu a spus: „Fiecărui neam de oameni, Dumnezeu îi trimite un profet”. Şi-i fericit neamul de oameni care capătă un profet adevărat şi bun, dacă îl ascultă. Şi binecuvântat este profetul care se consideră trimis de Dumnezeu, dacă spune cuvintele lui Dumnezeu. Pentru că aşa este scris: „Cine a fost trimis de Dumnezeu spune cuvintele lui Dumnezeu”. Nu cuvintele străine; nu cuvintele şi învăţăturile învăţate de la alţii; nu povestiri şi nu istorisiri aflate sau învăţate, sau auzite, sau scornite. Ci cuvintele lui Dumnezeu pe care le-au păstrat înaintaşii şi le-au trăit, şi le-au garantat, şi le-au adeverit cu viaţa lor, cu credinţa lor, cu moartea lor, cu jertfa lor până la sfârşit.
De aceea, scumpii mei fraţi şi surori, dacă în astă seară bunul Dumnezeu a rânduit să avem acest prilej să ne întâlnim unii cu alţii, dacă întârziem puţin mai mult decât de obicei în jurul acestui cuvânt, să nu ne pară rău. Fiindcă acestea sunt adevăratele lucruri şi adevăratele valori, şi adevăratele taine, şi adevăratele învăţături ale lui Dumnezeu, de care e bine, când avem ocazie să le auzim, să ţinem seamă. Pentru că noi ştim de la cine le-am învăţat. Prinţii şi înaintaşii noştri n-au fost, pentru noi, nişte străini şi necunoscuţi. Ei n-au venit nu ştiu de unde, să treacă şi să se ducă nu ştiu unde… Ştim de unde au venit. De-aici! Din acest pământ binecuvântat şi din acest cer binecuvântat; care este dedesubtul nostru şi deasupra noastră. Ei n-au venit din pământ străin şi din înălţimi străine. Au venit din ceea ce era al nostru, rămas nouă moştenire de la cei care cu preţul sângelui şi al vieţii lor au verificat adevărul şi învăţătura pe care ne-au lăsat-o şi ne-au spus: „Ori ei, ori noi. Noi aşa am învăţat şi voi aşa aţi crezut. Şi cum aţi primit ţineţi!”. Pentru că aceasta este mărturia adevărului şi aceasta este zestrea credinţei care ne-a fost lăsată nouă.
Sfântul Apostol Pavel a spus aşa: „Dreptarul învăţăturii sănătoase ţine-l”. Acuma: dreptarul ţi s-a dat, învăţătura sănătoasă ţi s-a dat, calea cea dreaptă şi bună ţi s-a arătat. Prin harul lui Dumnezeu şi prin străduinţa înaintaşilor, vi s-au pus picioarele pe calea aceasta. Acuma ţineţi calea aceasta! E ca atunci când mergi spre o destinaţie la care doreşti să ajungi, dar [spre] care nu ştii totdeauna drumul. Şi, întâlnind un om cunoscut şi în care ai încredere că ştie şi cunoaşte drumul spre locul unde vrei să mergi, îl întrebi: „Care-i drumul cel mai bun şi mai sigur, şi mai drept, să ajung eu acolo unde doresc să merg?”.
Înaintaşii noştri ne-au spus: „Acesta este drumul! Noi l-am verificat!”. Domnul ne-a spus. Urmaşii Domnului ne-au spus. Părinţii sfinţi ne-au spus. Înaintaşii noştri ne-au spus şi ei l-au verificat de mii de ani. „Şi învăţătura, şi trăirea ei aceasta este! Voi mergeţi pe ea!”. Ei ne-au arătat: „Asta-i calea!”. Şi, după ce ne-au pus picioarele pe calea aceasta, ne-au zis: „Acuma ţineţi-o! Şi, dacă vine cineva să vă îndemne s-o luaţi fie la dreapta, fie la stânga, oricine ar veni – şi înger din cer dacă ar veni, şi noi înşine, dacă ne-am transforma şi ne‑am schimba la un moment dat (că oricine se poate schimba) –, de nimeni să n‑ascultaţi. Voi ţineţi calea, că nu există o altă cale adevărată şi bună. Căi paralele, căi care să o traverseze, căi care să o deruteze sunt şi vor fi de la capătul acesta până la capătul celălalt, pentru toţi. Voi însă să nu vă abateţi. Ţineţi mijlocul cărării”. Ştii care este calea cea bună şi sigură? Demarcaţia de pe mijlocul şoselei. Dacă-i noapte, dacă-i ceaţă, dacă-i întuneric, dacă-i un loc necunoscut, ca să fii sigur că nu te îneci sau nu te prăbuşeşti nici în şanţul din dreapta, nici în cel din stânga, mergi călare pe linia de demarcaţie. E adevărat că-i îngustă această linie dintre dreapta şi stânga, dar totdeauna a fost îngustă calea mântuirii. Mântuitorul Însuşi a spus: „Nevoiţi-vă să intraţi pe uşa cea strâmtă. Că largă e uşa şi lată e calea care duce la pierzare. Şi mulţi sunt cei care merg pe ea. Dar strâmtă este uşa şi îngustă calea care duce la mântuire şi puţini sunt cei care o află”. Puţini sunt cei care o află… Şi, dintre acei puţini care o află, cât de puţini sunt cei care ţin această cale până la sfârşit…
Nu sunteţi prea de mult nici ca vârstă trupească, nici ca vârstă sufletească. Totuşi e cu neputinţă, când vă aduceţi aminte, să nu vă gândiţi cât de mulţi sunt aceia care au plecat odată cu noi pe calea aceasta şi cât de puţini mai sunt cei care au rămas pe ea. Şi încă n-am ajuns la capăt… Numai Domnul ştie cât de puţini vor mai rămâne dintre cei care astăzi încă sunt pe această cale. Pentru noi, care avem o experienţă mai lungă şi o vârstă mai înaintată, adevărul acesta al statorniciei capătă un gust atât de amar când ne aducem aminte cât de mulţi au fost cei care au plecat odată cu noi pe calea mântuirii şi cât de puţini mai sunt. Şi nu toţi au murit trupeşte. Dar sufleteşte, unul a căzut într-o prăpastie, altul a căzut într-alta. Este scris în Psalmi un adevăr: „Mi-au aşezat curse de-a lungul drumului”. De la începutul drumului mântuirii şi până la sfârşitul lui sunt aşezate în calea noastră felurite curse. Şi de-un fel, şi de altul. Şi curse trupeşti, şi sufleteşti, şi duhovniceşti. Pentru că sunt păcate trupeşti, cele în care cad cei mai mulţi. Sunt păcate sufleteşti, cele cu slava lumii şi cu afacerile, şi cu avansările, şi cu toate celelalte pe care le promite lumea. Şi sunt păcate şi curse duhovniceşti, cele cu rătăcirile de la credinţă, cele cu căderile din învăţătură, cele cu sărirea de pe Templu, cum L-a ispitit satana pe Mântuitorul în pustie. Ispitele cu pâinile sunt ispitele trupeşti. Ispitele cu muntele şi cu domniile, şi cu slava lumii sunt ispitele sufleteşti. Şi ispitele cu Templul şi cu sfânta cetate, şi cu aruncarea de pe Templu sunt ispitele duhovniceşti, cele mai grele şi mai primejdioase, în care cad cei mai mulţi dintre cei ce se pretind oameni duhovniceşti. Satana L-a dus pe Mântuitorul atunci în sfânta cetate, L-a aşezat pe casa sfântă (care e Templul), a deschis Biblia, Cartea Sfântă şi a zis: „Sari, că este scris: «Domnul va porunci îngerilor Săi să Te păzească în toate căile Tale»”.
Citiţi Matei, capitolul 4 şi veţi vedea cum a respins Mântuitorul aceste ispitiri. Dar cât de şiret şi cât de viclean au fost întinse ele în calea paşilor Domnului Iisus şi în calea [lucrării] Lui de mântuire.
De aceea şi noi să ţinem seama: ultima ispită – şi cea mai grea – este cea duhovnicească, ce vine la cel care a biruit primele două ispitiri: ispitele trupeşti şi ispitele sufleteşti. Nu te mai atrage lumea cu poftele ei; nu te mai atrage slava lumii cu cinstea şi cu confortul, şi cu tot ceea ce ai avantaj în lume. Dar te preocupă starea duhovnicească, o viaţă mai ascultătoare faţă de Dumnezeu; şi aici vine vrăjmaşul cu versetul şi spune aşa: „Sari din Templu! Sari, aruncă-te, ce ţii tu la Templu ăsta!… Că Domnul va porunci îngerilor Săi să te păzească pe tine, dacă părăseşti Biserica”. Şi Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Mântuitorul l‑a respins pe satana. Şi, când l-a biruit în ispita aceasta, el s-a depărtat de la El”.
Să avem foarte multă grijă la ispitele duhovniceşti. Le putem birui pe cele trupeşti uşor. Le putem birui chiar şi pe cele sufleteşti. Dar ispitele duhovniceşti, iată cât de mulţi nu le-au putut birui şi au căzut în ele. Şi Mântuitorul ne învaţă să ne preţuim bine mântuirea, că uite, în felul acesta, putem să pierdem cel mai uşor.
Este scris la Evrei capitolul 10 aşa: „Să nu părăsiţi adunarea voastră, cum au unii obicei. Că, dacă păcătuim cu voia după ce am primit cunoştinţa adevărului, nu mai rămâne nici o jertfă de ispăşire pentru păcat, ci numai aşteptarea unui foc veşnic”. Care este, deci, păcătuirea împotriva Duhului Sfânt, care nu mai are iertare? Părăsirea adunării! Pentru că imediat după înştiinţarea „să nu vă părăsiţi adunarea voastră” spune: „dacă păcătuim, săvârşim păcatul care nu mai are iertare”. Părăsirea adunării înseamnă păcat împotriva Duhului Sfânt. Oricine părăseşte Lucrarea duhovnicească în care am fost chemaţi săvârşeşte un păcat împotriva Duhului Sfânt. Pentru că [despre] Lucrarea Oastei Domnului, Părintele Iosif a spus: este lucrarea Duhului Sfânt.
Înainte de venirea Domnului Iisus, Fiul şi Duhul lucrau prin Tatăl. La venirea Domnului Iisus s-a văzut limpede – şi la Botez – că Tatăl şi Duhul lucrau prin Fiul. După plecarea Domnului Iisus, El a spus: „Vă voi trimite pe Duhul, Care va fi cu voi şi vă va învăţa toate lucrurile”. A venit lucrarea Duhului Sfânt. Acuma Tatăl şi Fiul lucrează prin Duhul. E ultima lucrarea a Sfintei Treimi pentru mântuirea omenirii.
Cine a păcătuit în Vechiul Testament a căpătat iertare prin Domnul Iisus. Cine a păcătuit în vremea Domnului Iisus a căpătat iertare prin Duhul Sfânt; pentru că este scris: „Oricine a păcătuit împotriva Tatălui şi a Fiului (…) [i se va ierta], dar cine păcătuieşte împotriva Duhului Sfânt nu va mai avea iertare”. De ce? Nu mai există o altă persoană a Sfintei Treimi care să mai aducă mântuire, după ce ai respins iertarea Duhului Sfânt şi lucrarea Duhului Sfânt.
Lucrarea Oastei, învăţătura ei, puterea ei, bucuriile ei, binecuvântările ei nu-s de pe pământ. Acestea toate sunt operele, lucrarea, harul, faptele, dovezile Duhului Sfânt. Cântări ca ale noastre, rugăciuni ca ale noastre, bucurii ca ale noastre, binecuvântări ca ale noastre unde mai sunt şi unde au mai putut fi oare vreodată în altă parte pe pământ? Toate acestea sunt revărsări ale harului şi puterii Duhului Sfânt peste noi. Acuma, dacă noi părăsim această Lucrare, dispreţuim această dragoste deosebită a Duhului Sfânt care are în ea şi dragostea Tatălui, şi jertfa Fiului, şi lucrarea Duhului Sfânt, [dacă] noi părăsim şi dispreţuim această Lucrare în care am fost chemaţi şi în care am fost luminaţi şi mântuiţi, şi curăţiţi, şi iertaţi de păcatele noastre, [dacă] noi părăsim aceasta acuma şi alegem alte încredinţări şi alte duhuri, şi alte „evanghelii”, şi alte învăţături, nu păcătuim noi oare împotriva lucrării Duhului Sfânt? Ce altă putere a lui Dumnezeu să mai fie în urma acestei puteri, [care] să vină să ne mai ierte, să ne mai curăţească, să ne mai sfinţească, să ne mai scape de sub osânda aceasta? Nici una! Este scris: „Nu va căpăta iertare nici în veacul acesta, nici în veacul viitor”, pentru că nu există nici o altă jertfă, nici o altă condiţie, nici o altă posibilitate să mai fie iertat acela care, adus odată în Lucrarea lui Dumnezeu, căpătând odată iertarea păcatelor şi pecetluirea Duhului Sfânt, renunţă la acestea, se leapădă de acestea, le înlătură pe acestea şi se ia după alte învăţături şi alţi învăţători.
De aceea spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Feriţi-vă şi depărtaţi-vă de cei care vă aduc altă învăţătură. Dacă vine cineva la voi şi vă aduce altă învăţătură – şi, prin urmare, altă credinţă şi alt duh –, nici să nu-l primiţi în casă; nici să nu-i daţi bineţe, că vă faceţi părtaşi păcatelor lui”. Şi păcatele lui n-au iertare nici în veacul acesta, nici în veacul viitor.
Iată, scumpii mei, cât de însemnat lucru este să ţineţi cu tărie la ce aţi primit, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Să nici nu stai de vorbă şi să nu mai primeşti nici în casă şi să nu dai nici bineţe, nici să nu-i zici «Bun venit!» celui care vine şi-ţi aduce un alt Iisus, un alt duh, o altă evanghelie, o altă învăţătură, deosebită de cea pe care ai primit-o”. De ce? Pentru că omul acesta s-a lepădat de tot ceea ce era curat şi frumos. A păstrat numai prefăcătoria că este, dar adevărul e că nu-i un credincios. Că dacă era un credincios, rămânea cu Dumnezeu în starea în care [se găsea] când a fost chemat, după cum spune Cuvântul lui Dumnezeu: „Fiecare să rămână cu Dumnezeu în starea în care a fost când a fost chemat”. Că, dacă nu păstrezi învăţătura şi Evanghelia de la început, în zadar ai crezut.
Iată, poate că puţini dintre dumneavoastră cunosc nume ca: Ion Tudusciuc, Constantin Tudusciuc, Silviu Hărăguş, Constantin Magdici, Ion Capătă, Constantin Banu şi atâţia alţii, – fără să mai pomenesc de Moldoveanu şi de alţii ca el, cum e Pop Şandor şi [alţi] dezbinaţi şi tulburători din aceştia – care au căzut din credinţă şi s-au abătut după alte duhuri. Au primi alţi Iisuşi, alte duhuri, alte evanghelii şi nu mai păstrează, şi nu mai pot păstra taina credinţei într-un cuget curat. (…)
Eu îmi cântăresc cuvântul şi ştiu ce spun. În curând ne vom întâlni în faţa lui Dumnezeu, pentru că este scris: „Fiecare avem să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos, să dăm bine seama de binele sau răul pe care l‑am făcut când eram în trup”. Aţi citit aceste cuvinte în Cuvântul lui Dumnezeu şi ştiţi că sunt adevărate. De aceea, fiindcă ştim că ne vom mai întâlni o dată acolo, vreau să fiu liniştit atunci în faţa Domnului şi în faţa celor care mă aud. De aceea spun tot acest adevăr. Păziţi şi păstraţi până la sfârşit încrederea nezguduită de la început, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Cuvântul de la început, învăţătura de la început, legământul cel sfânt pe care l-aţi făcut de la început cu Dumnezeu, încredinţarea de la început, învăţătura şi credinţa aceasta pe care am primit-o noi prin descoperire dumnezeiască de la înaintaşii noştri care ne-au născut pe noi prin Cuvântul şi prin Duhul cel Sfânt la viaţa aceasta nouă, în Lucrarea Oastei Domnului. Şi nu vă lăsaţi înduplecaţi deloc de nici unul din cuvintele amăgitoare ale oricui ar veni să vă aducă o altă învăţătură, un alt duh, o altă evanghelie, o altă lucrare, o altă Oaste, decât aceasta, care este unica şi cea adevărată de la început şi până la sfârşit. Aşa ne-a învăţat Părintele Iosif, care a primit prin descoperire dumnezeiască lumina şi călăuzirea aceasta. Aşa ne-a învăţat Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfinţii Părinţi bisericeşti, pe această linie. Aşa ne-au învăţat Sfinţii Apostoli, pentru că aşa au primit de la Domnul şi aşa le-a descoperit lor Duhul Sfânt.
Dragii noştri fraţi şi surori, Îi mulţumim Domnului din toată inima pentru bucuria acestei întâlniri. Îi mulţumim Domnului că, deşi trupeşte nu ne-am văzut cu unii niciodată poate, ne-a dat acum şi bucuria aceasta. „Noi nu umblăm prin vedere, spune Cuvântul lui Dumnezeu, ci prin credinţă.” Totuşi, când e şi vederea, şi întâlnirea aceasta trupească, se completează ceva, se umple ceva şi se întregeşte ceva în viaţa noastră. Părtăşia noastră în Domnul e deplină atunci când şi trupeşte, şi sufleteşte ne cunoaştem şi când şi în cuvinte, şi în viaţă noi umblăm la fel, gândim la fel, vorbim la fel, trăim la fel, credem la fel, învăţăm la fel, simţim la fel, lucrăm la fel, pentru ca să putem fi odată şi părtaşi împreună la plata acestor munci, a acestor lacrimi, a acestor jertfe, a acestor osteneli pe care fiecare, după măsura puterii lui, le aduce la bunul comun, la lucrarea împreună la care ne-a chemat Dumnezeu să umblăm la fel. Unul poate mai mult, altul poate numai puţin. Fiecare însă, după măsura puterii sale, este chemat să ajute la înaintarea acestei Lucrări. Fiecare, cu cuvântul său, cu scrisul său, cu melodia sa, cu genunchii săi, cu lacrimile sale, cu tot ce poate mâna lui, inima lui, ochii lui, buzele lui, fiinţa lui… Trebuie să contribuim la înaintarea lucrării lui Dumnezeu, pentru ca şi noi să avem parte de ea, cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Sufăr pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte de ea. Lucrez pentru Evanghelie, ca să am şi eu răsplată de la ea. Muncesc pentru Evanghelie, plâng pentru Evanghelie, mă rog pentru Evanghelie, stărui pentru Evanghelie, ca să am şi eu parte, odată cu fraţii şi cu surorile noastre, la ea”.
Pentru mine a rămas ca o mare mângâiere şi bucurie şi ca un îndemn sfânt fapta unei surori a noastre care, mai anii trecuţi, când odată au fost găsiţi fraţii la adunare şi toţi au fost amendaţi, ea n-a fost atunci la adunare. Dimineaţa s-a dus la şeful de miliţie şi a zis: „Domnu’ şef, dumneavoastră aţi amendat ieri pe fraţii noştri la adunare. Eu n-am fost cu fraţii. Vă rog foarte mult, scrieţi-mă şi pe mine printre fraţi. Vreau să plătesc şi eu amenda împreună cu fraţii mei. Pentru ca, atunci când Domnul le va răsplăti lor, să nu fiu eu înlăturată dintre fraţi. Vreau şi eu să plătesc, să sufăr cu fraţii. Dacă trebuie să treacă prin suferinţă, vreau să fiu şi eu cu ei”. O astfel de inimă, o astfel de hotărâre, ce minunată dovadă, ce minunată pildă, ce frumoasă mărturie [este] despre credinţă, când dragostea ei aşa a fost faţă de Domnul şi faţă de fraţi! Dacă fraţii trec prin necazuri, sufăr şi eu împreună cu ei, ca să mă bucur odată de răsplata celor care au suferit. Nu numai la masă, nu numai la cântări, nu numai la bucurii şi la avantaje, şi la profit să fiu cu fraţii! Ci mai ales în suferinţă să fiu lângă Domnul, cum este scris: „Dacă răbdăm împreună cu El, vom şi împărăţi împreună cu El”. Dar dacă fugim, dar dacă ne lepădăm, dar dacă ne ascundem când fraţii, când Domnul, când Lucrarea Domnului trece prin necaz, cum să ajungem noi atunci să fim împreună cu ei la răsplata şi la Împărăţia lui Dumnezeu?
Aceasta este dragostea lui Dumnezeu!
Cuvântul lui Dumnezeu spune deci: „Dreptarul învăţăturii sănătoase ţine‑l”. Au fost puşi paşii noştri pe calea mântuirii. Ceea ce avem acum, singura poruncă pe care o avem de ascultat este să ţinem această cale. Cum a spus îndreptătorul şi călăuzul cel bun. A zis: „Asta-i calea care te duce la destinaţia pe care o cauţi, acolo unde doreşti tu să ajungi. Ţine calea aceasta. Nu te abate nici la dreapta, nici la stânga şi ai să ajungi sigur acolo!”.
Să nu vă pară rău că întârziaţi prea mult în această seară lângă aceste cuvinte. Pentru că oricâte cuvinte frumoase ne-ar spune cineva, dacă nu ne spune şi nu ne sfătuieşte cu toată stăruinţa să ţinem învăţătura pe care am primit-o, toată frumuseţea spuselor lui n-are nici o valoare. Ci poate că, dimpotrivă, poate fi pentru noi o cursă ca, atraşi de aceste cuvinte frumoase, cântări frumoase, expresii frumoase, noi să ne luăm după o învăţătură străină, după o încredinţare străină, după o cale străină şi să ne pomenim undeva, departe, că – atraşi de nişte cuvinte frumoase ale unor artişti care au ştiut să interpreteze bine un rol pe care şi l-au învăţat pe de rost, interesaţi fiind – am ajuns departe de Dumnezeu şi departe de mântuire. Sunt astfel de oameni, care umblă nu pentru dragostea lui Dumnezeu, nu pentru dorinţa mântuirii sincere, nu pentru respectarea adevărului lui Dumnezeu, ci pentru interese, pentru lucruri egoiste, lumeşti, fireşti, drăceşti, cum spune Cuvântul lui Dumnezeu. Aceşti oameni, cu cât vorbesc mai frumos, cu atâta sunt mai primejdioşi. De aceea, nici mreaja cuvintelor frumoase, nici a cântărilor frumoase să nu ne atragă pe noi de pe calea sănătoasă a învăţăturii care ne-a rămas de la părinţii noştri. Şi să nu primim cumva vreo încredinţare străină şi să ne pomenim undeva departe, duşi de aceste cântăreţe înşelătoare care caută să ne abată de pe drumul cel sănătos, uneori aspru, e adevărat; uneori greu, e adevărat; uneori anevoios, e adevărat, dar totdeauna binecuvântat de Dumnezeu, pentru acela care caută să păstreze până la sfârşit încrederea nezguduită de la început pe care o aşteaptă o mare răsplătire. Pentru că aşa ne-a fost nouă propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu şi aşa ni s-a spus nouă să-l ascultăm.
Noi mulţumim Domnului pentru acest prilej încă o dată şi-L rugăm pe Domnul să ne ajute să fim tari în mărturisirea noastră. Şi Îl rugăm pe Domnul să vă ajute, mai ales, pe frăţiile voastre, care aţi avut destule lupte, în privinţa aceasta, şi veţi mai avea. Pentru că şi aici, acest fals duh şi această falsă Evanghelie merg foarte, foarte apropiat uneori de calea cea sănătoasă a adevărului. Folosesc numele părinţilor noştri… folosesc învăţăturile uneori, dar interpretate tendenţios şi sucite voit, pentru ca să abată pe ucenici, cum spune acolo: „…din mijlocul nostru se vor ridica învăţători înşelători care vor căuta să abată pe ucenici şi să-i atragă de partea lor”.
Rămâneţi lângă Domnul hotărâţi. Noi ne rugăm din toată inima şi pentru mântuirea acelora care, fără să-şi dea seama poate, au ajuns în mrejele unor învăţături străine; fără să cunoască bine adevărul învăţăturii noastre sănătoase, au fost aplecaţi să primească cu îngăduinţă… pentru că ştie duhul înşelător cum să folosească expresiile biblice, dragostea… dragostea! Mai ales dragostea este folosită ca argument pentru foarte mulţi rătăciţi şi foarte mulţi rătăcitori: „Să ai dragoste! Cum? N-ai dragoste de fraţi! Uite, chiar dacă învaţă el greşit… chiar dacă nu-i el tot aşa… tu trebuie să ai dragoste, să-l primeşti!”.
Dacă înţelegem greşit dragostea, ne vom abate de la dragostea sănătoasă la dragostea falsă. Că, după cum există adevăruri false, aşa sunt şi dragoste false. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că în toate lucrurile noi trebuie să avem înţelepciune. Şi dragostea trebuie să aibă înţelepciunea ei. Dacă este dragoste fără înţelepciune, iubeşte pe cine nu trebuie, cum nu trebuie, unde nu trebuie şi face ce nu trebuie. Şi mila trebuie să aibă înţelepciune. Că dacă ai milă fără înţelepciune, ajuţi pe cine nu trebuie şi n-ajuţi pe cine trebuie. Primeşti pe cine nu trebuie şi nu primeşti pe cine trebuie. Şi bunătatea, şi blândeţea, şi toate trebuie să aibă înţelepciune. Că dacă nu are înţelepciune eşti bun cu cel cu care nu trebuie să fii bun şi nu eşti bun cu cel cu care trebuie să fii bun. Înţelepciunea face gradaţie în toate lucrurile iubirii. Pe un părinte trebuie să-l iubeşti ca pe un părinte, nu ca pe un străin. Pe soţie trebuie s-o iubeşti ca pe soţia ta, nu ca pe oricare altă femeie. Pe copilul tău trebuie să-l iubeşti ca pe copilul tău, nu mai există altul în lume să-l iubeşti aşa. Pe un frate bun trebuie să-l iubeşti ca pe un frate bun. Dar pe un frate mincinos, dacă-l iubeşti ca pe un frate bun, ce lucruri nebuneşti face o astfel de iubire!… Vei spune unui frate mincinos ce-i spui unui frate bun. Şi fratele mincinos se va duce şi te va vinde, se va duce şi va face rău Lucrării lui Dumnezeu şi vei încălca astfel cuvântul pe care îl spui la fiecare împărtăşire: „…şi nu voi spune vrăjmaşilor Tăi taina Ta, nici sărutare nu-Ţi voi da ca Iuda”. Aceşti oameni cer sărutare ca Iuda! Dar dacă iubirea noastră este înţeleaptă, atunci vom şti că pe un frate bun trebuie să-l iubeşti ca pe un frate bun, dar pe un frate mincinos să nu-l iubeşti niciodată ca pe un frate bun. Pe vrăjmaşi trebuie să-i iubeşti ca pe vrăjmaşi. Pe frate, ca pe fraţi. Dar dacă-i vei iubi la fel, atunci vei iubi pe vrăjmaş ca pe frate şi pe frate ca pe vrăjmaş. Iubirea faţă de vrăjmaşi îţi cere să n-ai încredere în el, să te rogi pentru el, să doreşti mântuirea lui, să cauţi să-i faci cât poţi bine: dacă îi este sete, să-i dai să bea; dacă îi este foame, să-i dai să mănânce; dacă îi este somn, să-i dai adăpost; dacă îi este frig, să-i dai haină. Dar să nu-i dai taina ta; taina lui Dumnezeu; taina Lucrării lui Dumnezeu; taina credinţei (…).
preluat din «Străngeţi fărâmăturile» vol. 6
