Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home TINERI CARE AU ÎNCEPUT RĂU ŞI AU SFÂRŞIT RĂU

TINERI CARE AU ÎNCEPUT RĂU ŞI AU SFÂRŞIT RĂU

TINERI CARE AU ÎNCEPUT RĂU ŞI AU SFÂRŞIT RĂU

E adevărat că cei mai mulţi tineri care au sfârşit rău au sfârşit aşa pentru că au început rău.

Din cea mai fragedă copilărie părinţii lor nu le-au dat nici o educaţie bună, iar în viaţa lor de familie n-au văzut decât fapte şi vorbe rele.

Nevăzând nimic vrednic şi neauzind nimic sănă­tos, copiii şi-au însuşit şi ei acel fel rău de viaţă pe care l-au văzut în jurul lor. Iar la acest fel rău moştenit a mai adăugat apoi fiecare câte ceva mai rău prin îndemnurile şi pornirile pe care le avea în el însuşi, după firea pe care şi-o creştea împreună cu el. Căci fiecare om mai adaugă şi de la sine câte ceva la ceea ce este partea altora în form­a­rea lui.

Cain era primul fiu al primilor părinţi din lume (Fac 4, 1).

Părinţii lui cunoscuseră pe Dumnezeu şi gustaseră din fericirea Împărăţiei Lui. Cunoşteau Cuvântul lui Dum­nezeu şi trecuseră prin asprimea poruncilor Lui.

Lui Cain, fiind primul lor fiu, cu câtă dragoste trebu­ie să-i fi vorbit adeseori mama sa, Eva, şi tatăl său, Adam, despre frumosul Paradis pierdut, despre marele păcat al neascultării, despre greutatea şi asprimea pedepsei pen­tru neascultarea Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu…

Dar ce-i păsa lui Cain de toate acestea?

Ce-i păsa lui că mama sa îi spunea plângând adeseori pentru neascultarea de ea, îndemnându-l pe el să trăiască în teamă de păcat? Ce-i păsa lui de eforturile tatălui său?

Poate că atâta vreme cât era chiar sub ochii părin­ţilor săi, prefăcut şi mincinos, va fi căutat să-i facă să creadă că i-a înţeles.

Dar îndată ce scăpa de sub privirile lor, răutatea din inima lui se arăta din nou cu cruzime şi violenţă, bătând animalele, chinuind păsările, ru­pând florile… Neţinând seamă de nimic altceva de­­cât de îndemnul minţii lui stricate şi a inimii lui rele, cărora nu le punea nici un frâu.

Aşa creştea Cain.

Când a mai avut un frate, în loc să-l iubească şi să se bucure de el, îl ura, căutând să-1 înlăture şi să-l nimicească…

Bunătatea fratelui său îl enerva, îl rodea la inimă, îi chinuia sufletul, îi întuneca judecata. Ajunsese să nu mai poată suferi mustrările părinţilor, îndemnurile binelui, blândeţea fratelui, temerea de Dumnezeu…

Astfel, răul din el, nestăpânit şi nejudecat, l-a făcut ucigaş… vărsătorul sângelui nevinovat al singurului său frate şi prieten.

Blestemul veşnic care a căzut peste el, era numai urmarea vieţii pe care singur şi-a ales-o, ca s-o trăiască aşa. Astfel Cain a ajuns pe vecii vecilor ti­pul blestemat al ucigaşului de frate, al chinui­torului de părinţi, al nepăsătorului de Dumnezeu, al nelegiuitului fără conşti­inţă. Ca să slujească de o cutremurătoare pildă veşnică unde duce împotrivirea.

Într-un oraş se judeca procesul unui tânăr care abia împlinise douăzeci de ani.

A fost condamnat la moarte pentru tâlhărie şi omor. În decursul procesului s-a dovedit că acest tânăr, intrând noaptea în casa unui om spre a-l je­fui, a fost prins de omul la care intrase. Hoţul, văzându-se surprins, s-a repezit la el şi, străpun­gându-l cu un cuţit, l-a lăsat mort pe loc.

Femeia omului, sărind, a început să strige. Tâlharul a ucis-o şi pe ea…

Ca să nu se afle fapta lui, fugind, a dat foc la casă. Credea că în felul acesta va şterge urma mârşăviei lui şi nu se va afla niciodată.

Dar nişte vecini, văzând focul, au sărit cu toţii repede, au stins focul şi l-au prins pe făptaş.

Acum judecătorul îl întreabă:

– Care îţi este ultima dorinţă, înainte de a fi spânzurat?

– Să o mai văd o dată pe mama! – zise tânărul.

– Să fie adusă mama lui! porunci judecătorul.

Mama lui intră plângând şi se repezi să-şi îmbrăţişe­ze fiul osândit.

Dar el, în clipa aceea, având mâinile legate, se repezi cu gura şi, muşcând, rupse nasul mamei sale, care se pră­buşi la pământ plină de sânge şi urlând de durere…

– Ce-ai făcut, nenorocitule? strigă judecătorul. Ce înseamnă nelegiuirea asta? De ce ai făcut aşa cu mama ta?

– Aşa îi mulţumeşte fiul ei pentru felul cum l-a cres­cut, răspunse el. Ca să-şi aducă aminte până va muri, că ea m-a spânzurat pe mine şi ea m-a nenorocit.

Am fost singurul ei copil şi încă de mic ea m-a învă­ţat să beau şi să fur. Se bucura când îi aduceam acasă lucruri furate şi mă lăuda când făceam chefuri şi îi bă­team pe alţi tovarăşi ai mei.

Aşa m-a învăţat ea să fiu beţiv, leneş, hoţ şi bătăuş. Cu cât creşteam, căpătam tot mai mult aceste năravuri; ele creşteau odată cu mine.

Acum, iată unde am ajuns. Mor după cum merit, ca un netrebnic şi blestemat ce sunt, dar cu mine ar trebui să fie spânzurată şi această fiinţă care a fost mama mea. Căci ea m-a crescut pentru spânzurătoare şi pentru iad.

Ea îmi ucide nu numai trupul, ci şi sufletul pe vecii vecilor. Eu sunt ceea ce a făcut din mine această fiinţă ca­re nu-i mama, ci-i ucigaşa mea…

Şi, tremurând, îşi plecă zdrobit capul, zicând:

– Acum spânzuraţi-mă repede, nu mai pot trăi!

Toţi câţi ascultau, îngroziţi de aceste cuvinte, şi-au dat seama şi mai bine cum poate sfârşi un început rău. Ce rău poate ajunge să sfârşească un copil crescut rău. Şi ce înseamnă datoria de părinte şi felul în care este îndeplinită această datorie în viaţa copilului său.

Părinţi şi copii, cutremuraţi-vă şi nu păcătuiţi! (Ps 4, 4).

Dumnezeule Preaputernic, Viu şi Adevărat, Tu, Care eşti Dreptul Judecător Şi Răsplătitor al tutu­ror faptelor fiecăruia din noi, Tu, Care vezi pe fiecare din noi oamenii în orice loc şi în orice vreme.…

Te rugăm, Doamne, să trezeşti frica răspunderii în inima tuturor celor care au de crescut şi de îndru­mat pe copiii lor sau pe ai altora.

Ca să crească din cei încredinţaţi lor nişte oa­meni vrednici, înfrânaţi, cinstiţi şi credincioşi. Să nu-i crească nişte monştri, care să fie o plagă pentru socie­­tate şi un blestem pentru toţi.

Căci cea dintâi urmare a creşterii pe care o dau ei acestor copii se va răsfrânge asupra lor şi pe pă­mânt şi sub pământ.

Iar copiilor, Te rugăm, Doamne, să le dai o minte sănătoasă şi cumpătată, ca pe măsură ce cresc să vadă ce este bine şi ce nu. Să se îndrepte spre Tine, ca să fie binecuvântaţi şi mântuiţi. Oricât de rău ar fi începutul lor, fă, Doamne, ca sfârşitul lor să fie totdeauna bun.

Amin.

Traian Dorz
din volumul “Cărarea tinereţii curate”,
editura “Oastea Domnului” – Sibiu

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!