Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Tulpina și creanga

Tulpina și creanga

Tulpina și creanga

Era în plină vară. Fructele cele mai timpurii te îmbiau fiecare cu aroma şi gustul lor. Erau frumoase la vedere, dar încă nu aveau gustul dulce şi savuros.

Mergeam cu bunicul la lucrul câmpului, mai bine zis eu mergeam la joacă, şi bunicul la lucru. Îmi plăcea tare mult cu el. Eram curios de multe lucruri pe care le vedeam şi nu le înţelegeam pe toate. Dar el, ca un bunic, tare îmi era drag… De câte ori îl întrebam câte ceva – şi, Doamne, de câte ori pe zi nu o făceam!…– el niciodată nu îmi răspundea aspru sau să nu mă bage în seamă. Avea o vorbă blândă şi caldă, iar eu nu mă mai săturam de răspunsurile lui. Nu mai vorbesc de nenumăratele poveşti pe care mi le spunea. Era, ca un sac fără fund, plin cu poveşti care mai de care mai frumoase. Mai târziu, mi-am dat seama că multe din poveşti erau inventate de el, ca să-mi stârnească curiozitatea, şi mi le spunea astfel că erau pe înţelegerea mea. Când se oprea din lucru, ca să-şi mai şteargă fruntea de sudoare, mă privea cu duioşie şi-mi spunea să-i mai aduc apă rece cu ulciorul de lut de la izvor. Asta era tot ce puteam eu face pentru el şi chiar şi pentru mine, la vârsta pe care o aveam. Eram fericit că pot face şi eu ceva.

Venind de acasă spre ţarina unde aveam de lucru, mergeam mai mult pe la umbra copacilor de pe marginea potecilor sau a drumului. Odată, în drumul nostru, dăm peste o creangă mare ruptă, dintr-un cireş mare şi frumos, de un vânt puternic ce fusese cu o zi înainte. La întoarcere, creanga era tot acolo, dar dată la o parte din cărare. Bunicul mă opreşte şi-mi spune să privesc la creanga ruptă. Eu mă uit la creangă, dar nu înţelegeam ce vrea să îmi arate. Mai era puţin până să apună soarele, şi-mi spuse să stau pe genunchii lui. Doamne, ce odihnitori erau genunchii bunicului!… Creanga era grosuţă, cam cât puteam eu cuprinde cu amândouă mânuţele. Era plină de frunze şi de cireşe verzi-gălbui.

– Vezi, nepoate, cireşele alea verzi? Aşa-i că nu sunt bune de mâncat?

Eu am încuviinţat dând din cap, strâmbându-mă ca şi cum aş fi gustat din amărăciunea lor.

– Vezi tu cireşele astea? Ele nu se vor mai coace niciodată, pentru că creanga este ruptă dintre celelalte crengi şi de tulpina din care venea hrana din pământ pentru frunze şi pentru fructe. Vei vedea mâine, când vom mai trece pe aici, cum toate frunzele de pe creanga asta vor fi veştede, iar cireşele zbârcite şi amare. Iar mai târziu, creanga se va usca şi va fi aruncată în foc.

Aceasta este o întâmplare adevărată pe care mi-o mai amintesc din copilăria mea. Dar azi, creanga ruptă şi cireşele verzi mă pun pe gânduri. Cireşele din creanga ruptă care nu se vor mai coace niciodată sunt o cutremurătoare pildă pentru noi. Dacă ne-am rupt din tulpina care este Biserica noastră, atunci în veac roadele credinţei noastre nu vor ajunge la coacere, pentru că nu mai au seva credinţei adevărate.

Cine citeşte să înţeleagă!… Dacă nu cei mici, măcar cei mari sau cei care se cred mari…

Slăvit să fie Domnul!

Pavel PAG

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *