Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Ultimul îndemn al părintelui Iosif Trifa

Ultimul îndemn al părintelui Iosif Trifa

Ultimul îndemn al părintelui Iosif Trifa

(…) A plâns, a suferit, dar n-a urât niciodată răutatea lumii şi a „fraţilor“ săi. Nedreptăţile care i-au grăbit sfârşitul… el le-a lăsat în seama Aceluia care ne va judeca pe toţi în judecata şi răsplata Marelui Judecător de Apoi.
Iar copilaşilor lui sufleteşti, pe care el i-a născut din nou prin Evanghelie, le-a lăsat testamentul pe care el l-a scris cu viaţa sa şi le-a lăsat pilda vieţii lui de privire la Iisus cel Răstignit şi de urmare a lui Iisus cel Răstignit.
Acesta este testamentul scris cu sângele lui pe toate paginile din cartea vieţii lui.
Ultimul lui îndemn a fost:

Priviţi la Iisus cel Răstignit, apropiaţi-vă de Iisus cel Răstignit, apropiaţi-vă mereu şi grijiţi să nu-L pierdeţi şi să nu vă pierdeţi de Iisus cel Răstignit.

Până vor fi prigoane, lacrimi şi plâns în Oaste, până vor fi izbelişti şi prigoane împotriva ei din partea lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că Îl aveţi în mijlocul vostru pe Iisus cel Răstignit şi sunteţi cu El. Îndată ce vor trece prigoanele şi lacrimile şi îndată ce va veni liniştea şi tihna, îndată ce vor veni laudele şi aprobările lumii, să ştiţi, iubiţii mei, că L-aţi pierdut pe Iisus cel Răstignit. Şi Oastea a devenit o oaste de nume şi de forme, o oaste moartă.

Deci vegheaţi, fraţii mei, să nu-L pierdeţi pe Iisus cel Răstignit, să-L aveţi mereu în mijlocul vostru pe Iisus cel Răstignit. Cât Îl veţi avea pe El, veţi avea totul; când L-aţi pierdut pe El, când El va lipsi din mijlocul vostru, nu mai aveţi nimic; aţi pierdut totul.

Prin oricâte prigoane şi furtuni ce vor veni peste voi, prin oricâte lovituri nedrepte ce s-ar abate asupra voastră, voi să priviţi mereu ţintă la Iisus cel Răstignit, la Jertfa Lui, la moartea Lui şi la Învierea Lui. Urmându-L pe El, nu veţi rătăci niciodată. Urmându-L pe El, veţi fi cu El, veţi muri cu El, dar veţi şi învia cu El la Învierea cea Mare.

Rămâneţi deci la acest crez şi la această credinţă, ca, pe urmă, să ne întâlnim cu toţii Acolo Sus, în braţele Lui şi în dragostea Lui, unde nu vor mai fi nici prigoane, nici lacrimi, nici oameni răi…

Slăvit să fie Domnul!

«Glasul Dreptăţii» nr. 9 din 20 februarie 1938


Această privire la Iisus cel Răstignit a fost și a rămas singura explicație a supraviețuirii noastre și a familiei duhovnicești a Oastei Domnului, prin toate furtunile și năpustirile ucigașe, trupești și sufletești, prin care am trecut. Și tot această „privire” va fi și mai departe garanția izbăvirii și a biruințelor Oastei până la sfârșit.
Cuvintele testamentare ale Părintelui Iosif, acestea au fost – și nu altele! Adevărul pe care l-a mărturisit și pentru care s-a jertfit el, acesta a fost – și nu altul!
Iar dacă el s-a cramponat puternic de un nume și de o haină, a fost pentru că tot timpul a crezut și a simțit puternic că numai în învățătura și în credința aceasta, în care ne-am născut noi – ca inși și ca neam – stă pentru noi Adevărul… Și că numai în trăirea lui cu fapta și cu jertfa vieții noastre – în aceasta stă, pentru noi, mântuirea pământească și cerească, atât ca inși, cât și ca neam!
Sau dacă el a ținut puternic la un lucru sau la un bun pământesc, era numai pentru că Hristos și Adevărul aveau nevoie de acest lucru, în slujba voii Sale, care era mântuirea noastră – ca inși și ca neam!
El însuși, pentru viața sa pământească, nu și-a ținut decât mai puțin de cât îi era necesar, precum am spus și am adeverit până acum de atâtea ori. Iată, el n-a avut nimic din cele pământești și n-a lăsat nimic singurului copil pe care l-a avut!…
Să fie aceasta o mărturie veșnică în fața istoriei și în Ziua Judecății lui Dumnezeu împotriva tuturor acelor îmbogățiți grași și sătui care, lăfăindu-se în toate desfătările lumești, nu se temeau de Dumnezeu și nici nu se rușinau de oameni să mintă atât de îndrăzneț și să-l despoaie atât de tâlhărește, de tot ce avea pe el, al lui Hristos. (…)
Judecata Istoriei și a Dreptății necruțătoare îi va lovi nu numai pe ucigași, ci și pe toți acei care n-au făcut nimic pentru a-l apăra pe nevinovat. Căci nu era vorba de un om, ci de o cauză a lui Dumnezeu.
Tăcerea, atunci, era o consimțire. O unire împreună cu cei care ucideau (Fapte 22, 20). O participare la crimă. Și, prin urmare, și la răsplata ei!

Traian Dorz, în „Istoria unei jertfe”, vol. 2, Editura „Oastea Domnului”, Sibiu, 2012, pg. 391-393

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *