Un om odată m’a ‘ntrebat
Să-i spun eu lui’adevărat
De ce învăț şi în Domnul mai cred
În loc să caut şi ‘ndată să văd:
Cum Domnul cuibul casei mi-a spart
Şi m’a trimis prin lume pribeag,
Eu însă îndată, aşa i-am răspuns:
0 frate iubite, ce mie mi-ai spus
E tocmai puterea ce mă’ntăreşte
E tocmai taina ce mântuieşte
Sărut nuiaua Celui ce m’a lovit
Căci din somnul peirii ea m’a trezit
Pe Celce cuibul casei mi-a spart
Şi m’a trimis prin lurne pribeag
Eu și astăzi î-L rog cu căldură:
O, Doamne Preasfinte de mine te’ndură
Şi-mi sparge iar cuibul când în el se adună
Lumeştile mele gânduri și planuri
Şi mă izbeşte iar cu furtună și valuri,
Nădejdile mele toate le frânge
Care n’au legătură cu scumpul Tău Sânge
Zdrobeşte-mi puterea şi mă poartă anume
Pribeag şi străin prin țară și lume
Să înțeleg în sfârșit c’afară de Tine
Eu n’am în această lume pe nime
Să înţeleg în sfârșit că’n orice necaz
Tu singur, Iisuse, cu mine, ai rămas.
Părintele Iosif Trifa
Luimina Satelor, nr. 26 din 20.06.1926, pag. 8
