Am avut în mână o carte cu un titlu provocator: „Trăiri ale dumnezeiescului har”, o veritabilă prezentare a vieţii şi învăţăturii lui Gheron Iosif Isihastul (1898- 1959), propus de altfel pentru canonizare, carte scrisă de ucenicul său, monahul Iosif Vatopedinul. Observând în ultima vreme aplecarea unor condeie în spaţiul foii noastre la evidenţierea ascultării ca virtute indispensabilă pentru a rămâne pe calea mântuirii şi citind în acelaşi timp cartea mai sus pomenită, am văzut cum înţeleg părinţii îndumnezeiţi ai Bisericii taina ascultării. Iată un fragment dintr-o epistolă trimisă de Gheron Iosif unei nepoate ale sale, monahia Vrienia: „Ţine, aşadar, iubita mea, panoplia pe care ai luat-o şi luptă-te cu statornicie, ţinând cu putere săgeţile către vrăjmaşi, urmărind un singur scop: să nu fii niciodată neascultătoare de maica Stareţă! Căci mai bine este să-L întristezi pe Dumnezeu, decât pe maica ta duhovnicească, pe care, chiar dacă-L întristezi pe Dumnezeu, o ai pe ea mijlocitoare pentru tine. Iar dacă pe ea o întristezi, cine Îl va mai îmbuna pe Domnul pentru tine?” Şi continuă într-un ton optimist Gheron Iosif, încurajând la ascultare soborul fecioarelor: „Fie să mă aflu şi eu împreună cu voi şi să lucrez mult dorita mea ascultare întru adevăr, despre care mărturisesc cu sinceritate, cu toată puterea şi în deplină cunoştinţă (sfântul avusese experienţe personale mai presus de fire, ca roade ale ascultării, n. n.), că nu există altă cale de mântuire, departe de toată înşelăciunea şi lucrarea vrăjmaşului, decât aceasta, şi că, dacă doreşte cineva cu adevărat să se mântuiască şi să-L afle grabnic pe dulcele Iisus, trebuie să facă ascultare şi cu toată dragostea trebuie să se închine maicii Stareţe ca şi cum ar vedea chipul lui Dumnezeu”. În continuare, Gheron Iosif arată că ascultarea şi dragostea manifestate faţă de maica Stareţă face ca aceasta să se lumineze şi harul venit prin ea de la Domnul „devine un izvor nesecat pentru toţi”. Iar neascultarea şi cuvântul aspru este o otravă pentru sufletul ei, care „se va veşteji ca o floare lovită de grindină”.
Ascultarea de părinţii care ne-au născut, ascultarea de cei duhovniceşti de demult şi de cei care mai sunt încă în viaţă, iată calea unică a mântuirii, după Gheron Iosif. Să te pleci cu evlavie în faţa duhovnicului tău ca şi cum ai vedea chipul lui Dumnezeu. Să ai aceeaşi cinstire faţă de cei care se ostenesc mai mult între fraţi, ca şi cum ai vedea chipul lui Dumnezeu pe faţa lor. Despre asta vorbim când amintim de ascultare. Nu doar ca despre o virtute importantă, grăind în cuvinte alese despre folosul ei pe calea mântuirii, ci arătând practic cum se împlineşte în viaţa duhovnicească.
În timpurile pluripartinice pe care le traversăm, ispita neascultării se strecoară pe furiş şi în viaţa spirituală. Şi cu cât sunt mai mulţi cei care se socotesc mari, sau lideri, ca să folosim un cuvânt curent, cu atât practica ascultării e mai subţire, aproape inexistentă. Să poţi vedea în fraţii responsabili de adunări pe Dumnezeu, socotind că nu este altă cale de mântuire decât ascultarea de părinţi şi că mai uşor i-ar fi să-L întristezi pe Dumnezeu decât pe fraţi, cum ni se pare? Destul de anevoios, mai ales că de atâtea ori ne-am ascuns după afirmaţia petrină că nu trebuie să ascultăm mai mult de oameni decât de Dumnezeu (cf. FA 4, 19), căzând în capcana neascultării şi de părinţi, pe care i-am asimilat în rândul celorlalţi muritori, adesea desconsiderându-i.
Dacă recitim cu mai multă luare-aminte sfaturile lui Gheron Iosif către maica Vrienia, vom descoperi şi de ce cuvintele fraţilor nu mai sunt adesea izvoare nesecate de har, ci că, dimpotrivă, sunt veştede, „ca o floare lovită de grindină”. Cred că atunci când ne vom impropria acest duh smerit al ascultării în comunităţile noastre frăţeşti, programele duhovniceşti şi rosturile noastre se vor revigora cu adevărat şi unitatea frăţească va fi rodul cel dulce al împărtăşirii din slava necreată pe care o dăruieşte Hristos celor credincioşi, după cum ne descoperă în Rugăciunea din Ghetsimani ce ne face pe toi „una” în Biserică: „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem”(In 17, 22). A primi slava lui Hristos înseamnă a trăi dumnezeiescul har. Iar sfinţii au ajuns să împlinească aceste trăiri mai presus de fire, de aceea Dumnezeu este minunat întru sfinţii Lui.
Să încercăm, iubite cititor, să păşim pe calea ascultării pe care atâţia sfinţi au iubit-o din inimă!
Preot Petru RONCEA
