– Așadar, părinte, continuă monahul, în spatele oricărei treburi mizerabile și al oricărui chin se ascunde potrivnicul. În spatele oricărui cuget de frică, impas, coșmar, groază, lașitate și neliniște bolnăvicioasă se ascunde un demon. De altfel demonii sunt nenumărați. Au interes personal să-și facă treburile murdare, fără să țină cont de ceva.
O tânără mamă mi-a spus acum câteva zile că uneori familia ei primește atacuri din partea demonilor. Însă când sunt demonii cel mai agresivi cu ei? Atunci când le e frică. Frica este cea care precede și covorul roșu pe care-l așternem pentru a veni și a se instala iadul în viața noastră, fiindcă însăși frica este iadul.
Frica are cu sine pedeapsa, însă iubirea desăvârșită alungă frica (I Ioan 4, 18). Așadar să nu ne temem de nimeni și să-L iubim pe Unul, Iisus Hristos, și atunci toate cele din jurul și din lăuntrul nostru vor deveni rai.
De asemenea, să nu uităm că lucrul de care ne e frică îl îndumnezeim și ne închinăm la el. Cu toate acestea, există și dulcea și mântuitoarea frică de Dumnezeu. Cum psalmodiem în Acatiste? „Către Acela să alergăm cu frică… strigând Aliluia”.
Dar frica de Dumnezeu este bine-dorită și dătătoare de viață, pe când frica ce vine de la diavol este iad. Cel mai mare chin al celor din iad nu va fi atât singurătatea, cât frica. De aceea sfântul iubirii, Ioan Teologul, spune că „frica are cu sine pedeapsa”.
Când o făptură se teme se înrobește, își pierde demnitatea, cinstea și sacralitatea. Iar dacă se înstăpânește o frică, atunci este încorporată, dobândește tron și își face împărăție în sufletul omului și după aceea e foarte greu de îndepărtat.
De aceea fricoșii merg în iad. Dacă privești nartexurile exterioare ale mănăstirilor vei vedea pictate cetele păcătoșilor care merg în focul veșnic. Printre ele, împreună cu desfrânații, ucigașii și adulterii, sunt și fricoșii. Ce mare nedreptate de sine! Cineva să fie o viață întreagă cuvios, înfrânat, om bun, iar după aceea, întrucât a devenit exagerat de rațional și fricos, ajungând necredincios, să meargă în iadul veșnic!
Diavolul ne vrea mereu înfricoșați. Să râdă de noi și să simtă plăcere din nefericirea și suferințele noastre. Iată izbânzile lui: neliniște și stres, crize de panică… Cât mai trag sărmanii oameni din pricina crizelor de panică! Facem oare rugăciuni pentru acești oameni chinuiți? Câți bolnavi ne aduceau în fiecare zi la spitalul de psihiatrie cu crize de panică!
Cuvântul panică provine de la numele zeului cu picioare de capră Pan, din cauza panicii și tulburării pe care le provoca prin aparițiile lui neașteptate.
Se spune că zeul Pan locuia în adâncurile pădurii. Așa și omul, ascunde în pădurea inconștientului său, părăsită și nesocotită, dorința de a fi iubit și de a iubi. Și această dorință devine glas al strădaniei de a ieși la suprafață și a se face auzită. Dar noi am înăbușit-o.
Astfel, aceste dorințe neîmplinite și primordiale, făpturi vi-moarte, se transformă în demoni vârcolaci care, ieșind din morminte, își cer drepturile.
După aceea apar dintr-o dată și pe neașteptate cele pe care le-am înăbușit în noi și ne zdrumcină provocând tulburare de moarte, insuportabilă. E vorba de o experiență îngrozitoare și urâtă, precum chipul lui Pan. Atunci, în crizele de panică, toate se destramă: gândirea rațională, calmul, morala, limitele noastre…
Un exemplu puternic este Evanghelistul Marcu, care de frică să nu fie prins în grădina Ghetsimani, și-a lepădat giulgiul și a fugit gol.
Demonilor le place să se bucure de rele, văzându-ne speriați și vrednici de plâns, ca puii de cloacă înfricoșați. Vor să suferim, fiindcă și ei suferă o veșnicie fără sfârșit, pentru că nu-L poartă în ei pe Dumnezeu.
Atunci când te cuprinde groaza nu mai există nici rațiune, nici rușine, nici vreun alt sentiment. Toate se sting în fața ei. Certitudinile omului se ard. Așa cum se arde siguranța de la tabloul de electricitate.
Dar dacă încetăm grija de multe și facem puțin pe nebunii, în sensul bun, atunci vom evita adevărata nebunie și vom lăsa demonii și pe Pan fără lucru, să-și poarte doar chinurile lor în adâncurile iadului.
– Dar paradoxul este că termeni care sunt în conflict, precum groaza și nebunia, au etimologic rădăcini asemănătoare. Sunt cuvinte înrudite, spusei eu.
— Dar nebunia bună alungă groaza, fiindcă îl eliberează pe om de temnița îngustă a rațiunii, în care cuibărește frica, mi-a răspuns.
— Adevărat. Nicio patimă nu fură voia și rațiunea din mintea omului cât o face frica, am încuviințat, și monahul a continuat:
— Cel ce reușește să te sperie este mereu cel care te-a biruit. E vreodată posibil ca pentru sufletul omenesc, făcut după chipul lui Dumnezeu, suflet care este mai valoros decât toată zidirea, să existe ceva neînsemnat pe pământ care să-l umbrească și să-l sperie?
— Într-adevăr, nu! răspunsei.
— Unde stau păcatul și frica, părinte Dionisie, acolo se află și locul și căile demonilor. Frica este necredință în pronia lui Dumnezeu și totodată credință în răutatea demonilor. Dar atunci când va veni la un moment dat blând în viața noastră Sfântul Duh, cu harul lui mărinimos și plin de bucurie, toate se vor îmbunătăți și se vor vindeca.
— Într-adevăr, părinte Vlasie. După cum citește episcopul la hirotonie: „Harul Sfântului Duh pe cele neputincioase le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește”. Când harul îl adumbrește pe om, atunci sufletul se înnoiește, renaște, și nu-și mai dorește frica. Atunci nu mai au loc unde să stea frica și toți demonii, care nu pot privi strălucirea curată a Sfântului Duh.
— Însă când potrivnicii nu ne pot arunca la pământ în modul clasic, părinte Dionisie, atunci merg pe portițe lăturalnice. Sunt mari meșteri în urzeli.
– Adică?
– Ne bombardează cu multe cugete, mii de cugete, nu neapărat rele, poate chiar bune. Însă prin mulțimea cugetelor după aceea ne provoacă mare vătămare. Aici se adeverește proverbul care spune: „Mai bine să lupți cu un leu decât cu o sută de șobolani”.
De povara gândurilor, care nu au sfârșit, sufletul ne obosește, nervii ne cedează și suntem cuprinși de tulburare și neliniște. Ne pierdem liniștea și suntem stăpâniți de îngrijorare și panică, de cum să le armonizăm și să le facem pe toate.
În al Doilea Război Mondial, într-o singură noapte germanii au aruncat asupra Londrei mai mult de zece mii de bombe. Însă englezii au fost apărați la timp de radarele lor antiaeriene eficiente și au adus mari daune armatei lui Hitler.
– Dar noi, creștinii, avem un sistem antiaerian de apărare corespunzător?
– Sigur că da! Strigă cu putere: Maica Domnului! Doar aceea, Născătoarea de Dumnezeu, poate să-i alunge pe demoni și să le distrugă planurile. Doar numele ei dacă-l aud diavolii, fug ca albinele de fum. Ar dori mult să aibă o fereastră pe care s-o tragă și s-o închidă ca să nu audă numele și slava Maicii Domnului. De aceea, mai mult decât orice o urăsc pe Maica Domnului, de la care au mâncat și mănâncă în fiecare zi bătaie cruntă.
– Vă mulțumesc, părinte Vlasie, că acum mi-ați amintit o întâmplare didactică, un adevărat miracol, care s-a petrecut în Epir. Să v-o povestesc?
– Mai întrebi?
— În vara anului trecut, când mă aflam în ținuturile unde s-a născut preoteasa mea, lângă Konitsa, o doamnă mi-a relatat o întâmplare cutremurătoare:
Într-un sat din Epir, Stavroskiadi, în vremea turcocrației, bunicul ei avea obiceiul evlavios și mântuitor de a citi în fiecare zi Acatistul Maicii Domnului.
Odată, din pricina „grijilor Martei” (preocupările lumești), n-a citit tot Acatistul, ci s-a lenevit și l-a citit pe jumătate. Printr-o coincidență divină, s-a întâmplat ca în ziua aceea să-l fugărească turcii pentru a-l prinde. El, istovit de prigoană, a căzut leșinat într-un tufiș, și jandarmii turci au trecut pe acolo și îl atingeau cu picioarele lor, dar nu-l vedeau. Se făcuse nevăzut. Îngroziți, au fugit toți de acel eveniment supranatural, care a arătat că acel creștin în ziua cu pricina a primit doar pe jumătate ocrotirea Maicii Domnului, fiindcă citise doar pe jumătate Acatistul.
— De aceea, părinte Dionisie, să nu ne trândăvim a citi în fiecare zi o dată sau de mai multe ori cele douăzeci și patru de icoase ale Maicii Domnului și să nu le lăsăm nicio zi, pentru că și medicamentele dacă uiți să ți le iei o zi, după aceea strici rânduiala tratamentului.
De asemenea, dacă din diferite motive practice, sau pentru că am pierdut cărticica cu Acatiste, nu le putem citi, atunci putem să spunem încontinuu în aceste zece minute, cu șiragul de metanii sau fără, cuvintele arhanghelului: „Bucură-te, Mireasă nenuntită”.
Să nu uităm deci, atunci când ne vin în minte gânduri de frică, neliniște, idei compulsive, înțelesuri rușinoase și toată pleava demonilor, să luăm imediat armele antiaeriene și să-i împușcăm strigând: „Bucură-te, Mireasă nenumită”, sau „Cuvine-se cu adevărat…”.
În felul acesta cugetele vătămătoare vor fi îndepărtate ca microbii și Hristos va răsări în sufletul nostru dulcele soare.
Pr. Dionisios Tambakis,
„Nu-ți fie frică! Alungă fricile care-ți stăpânesc viața!”, Editura Egumenița, 2024, pg. 20-31
