Odată, şezând în chilia sa, Sfântul Arsenie cel Mare a auzit un glas care i-a spus:
„VINO, ŞI ÎŢI VOI ARĂTA LUCRURILE OAMENILOR.”
Şi sculându-se, a ieşit, şi l-a dus pe el într-un loc şi i-a arătat un om tăind lemne şi făcând o sarcină mare, şi acela se ispitea să o ridice, dar nu putea. Şi în loc de a mai lua dintr-însa, el mergând mai tăia lemne şi adăuga peste sarcină.
Şi aceasta o făcea vreme îndelungată.
Şi mergând puţin mai înainte, iarăşi i-a arătat lui un om stând lângă un lac şi scoţând apă dintr-însul şi turnând-o într-un jgheab găurit, din care curgea iarăşi în lac.
Şi i-a zis lui iarăşi:
Vino să-ţi arăt alta.
Şi a văzut o biserică, şi doi oameni călare pe cai ţinând o prăjină de-a curmezişul, unul împotriva altuia.
Şi voiau să intre prin uşă, şi nu puteau, pentru că era prăjina de-a curmezişul, şi nu s-a smerit niciunul pe sine înapoia celuilalt, ca să întoarcă prăjina de-a dreptul, şi pentru aceasta au rămas afară de uşă (biserică).
Când Sfântul Arsenie s-a arătat nedumerit, neştiind ce înseamnă toate acestea, îngerul i-a dat următoarea lămurire:
«Aceştia sunt oamenii care poartă cu mândrie cumpăna, ca şi cum ar fi a dreptăţii, şi nu s-au smerit ca să se îndrepteze pe sine şi să călătorească pe calea cea smerită a lui Hristos.
Iar cel ce tăia lemne este omul cel întru multe păcate, care, în loc de a se pocăi, adaugă alte fărădelegi, întru păcatele sale.
Şi cel ce scotea apa este omul cel ce face lucruri bune, dar pentru că are întru dânsele amestecare rea, cu aceasta a prăpădit şi lucrurile cele bune ale sale.
Deci tot omul trebuie să fie treaz la lucrurile sale, ca să nu se ostenească în deşert.
Omul care lua apă înseamnă pe aceia care săvârşesc fapte bune, dar în zadar se ostenesc, căci sufletul lor este găurit de păcate de care ei nu vor să se lepede pentru a ţine harul în suflet şi să se bucure în Duhul Sfânt.
Şi cei doi bărbaţi rămaşi în afara bisericii sunt aceia care săvârşesc faptele bune cu mândrie şi nu vor să meargă pe calea duhovnicească a smereniei.
Pentru aceasta şi rămân afară de Împărăţia Cerurilor».”
Arhimandrit Serafim Alexiev
