1. Un adevărat scriitor poate fi numai acela care se poate transpune în toate stările în care poate ajunge un suflet omenesc.
Pentru ca el să se poată adresa tuturor – şi totuşi fiecare dintre cei care iau cunoştinţă de mesajul lui să simtă că ceea ce este spus acolo parcă este spus anume pentru el. Aceasta înseamnă a vorbi în felurite limbi.
2. În felul acesta, el poate să-l ia de mână pe fiecare cititor, pe fiecare ascultător al său,
de pe oricare treaptă a cunoştinţei, a evlaviei, a sfinţeniei ar fi,
– şi să-l ajute, invitându-l: Prietene, mută-te mai sus! (Lc 14, 10).
Şi fiecare să-l înţeleagă.
Şi fiecare să simtă că scriitorul însuşi este cel puţin acolo unde îl invită pe el să suie.
3. Atunci păstorul va fi model pentru turmă (I Ptr 5, 3).
Scriitorul, model pentru cititori (II Tes 3, 9).
Înaintaşul, model pentru urmaşi (Iac 5, 10).
Propovăduitorul, model pentru credincioşi (I Tim 4, 12).
Şi tânărul – chiar şi el – un model pentru cei bătrâni (Tit 2, 7).
Numai aşa ne vor auzi toţi vorbindu-le fiecare în limba lui lucrurile minunate ale lui Dumnezeu, după cum auzeau ascultătorii Cincizecimii din Ierusalim.
4. Când îţi vei deschide gura, fiecare să te înţeleagă vorbindu-i ca şi cum ai fi sufletul lui şi ai cunoaşte tot ce-i acolo.
Ca şi cum ai fi trimis numai la el,
ca şi cum ai fi frate numai al lui, soţul lui, prietenul lui cel mai apropiat.
Numai aşa poţi fi binefăcătorul fiecăruia – şi al tuturor.
Aceasta înseamnă cu adevărat a avea darul vorbirii în limbi.
5. Oricât de minunate ar fi chiar lucrările tale, – lasă-le pe toate acestea să le spună alţii.
Tu spune sufletelor care te ascultă numai despre lucrurile minunate ale lui Dumnezeu.
Căci numai privirea la lucrurile Lui îi vor înălţa şi pe ei, şi pe tine. Toate celelalte numai vă vor coborî şi pe tine, şi pe ei.
6. Când priveşti la lucrurile omului, îl lauzi pe om.
Când priveşti la lucrurile lumii, lauzi lumea.
Ci numai când priveşti la lucrurile lui Dumnezeu Îl lauzi numai pe Dumnezeu,
Singurul vrednic de toată slava, lauda şi mulţumirea noastră şi a tuturor oamenilor, acum şi în toţi vecii vecilor.
7. Care sunt cele mai de seamă din lucrurile nădăjduite de credinţă?
Venirea Domnului Iisus. Şi Răsplata Lui cerească!
8. Cine mai crede azi cu adevărat şi de neclintit în aceste două lucruri nădăjduite?
Câţi „credincioşi” mai aşteaptă cu o conştiinţă temătoare, vie şi trează zi şi noapte Venirea Domnului, – ca să se pregătească în fiecare seară şi în fiecare dimineaţă, având gândul acesta: „Poate astăzi vine!”?
Pe câţi îi face acest gând în fiecare zi tot mai buni, mai binefăcători, mai sfinţi?
O, şi câţi trăiesc ca şi când Hristos n-ar mai veni niciodată?
9. Cine mai lucrează astăzi pentru răsplata cea de Sus, când toţi păstorii cer plată, toţi ostenitorii – remuneraţii, toţi predicatorii – salarii, daruri, pensii, cadouri, lux, televizor, comoditate, maşină, avion…
Câţi sunt ca fratele Petru, sau Ioan, sau Pavel, care, după ziua lor de muncă grea, cu palmele crăpate, să mai meargă peste dealuri două ceasuri – pentru o adunare de alte patru ceasuri, cu fraţii, apoi să vină iarăşi două ceasuri înapoi?
Spre ziuă, mai rămânându-le şi lor să doarmă, aşa îmbrăcaţi şi încălţaţi, doar două ceasuri, până să-şi ia din nou ziua lor de muncă grea,
– care va avea iarăşi tot o astfel de noapte.
Numai chinuiţii lui Hristos mai pot face aşa cum a făcut El. Dar ei, cei care au fost aici ca El, vor fi ca El şi Acolo.
10. Gândiţi-vă câţi sunt astăzi de aceştia, – pentru a vedea cât sunt de rare astăzi pe lume încrederea neclintită în lucrurile nădăjduite
şi puternica încredinţare despre lucrurile care nu se văd.
Şi totuşi lumina lumii noastre şi sarea pământului nostru sunt cu adevărat puţini aceştia. Dispreţuiţii aceştia. Pescarii şi „opincarii” aceştia.
Căci Dumnezeu alege şi azi, ca totdeauna, lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari… Şi lucrurile dispreţuite ale ei, ca să facă de ruşine pe cele lăudate… (I Cor 1, 27-29).
11. Ce trist răsună în urechile sufletului nostru întrebarea dureroasă a Mântuitorului:
„Când va veni Fiul Omului, va găsi El credinţă pe pământ?” (Lc 18, 8).
Nu biserici, nu confesiuni, nu predicatori, nu crezuri, că de acestea vor fi destule. Ci credinţă, credinţa adevărată – aurul adevărat, credincioşi adevăraţi!
De aceştia n-au fost niciodată mulţi, dar acum parcă nu mai sunt deloc.
Şi totuşi mai sunt, mai sunt…
12. Mântuirea oamenilor, mântuirea pe care o promit şi o îmbie diferiţi oameni, de diferite păreri, este o mântuire ieftină – fiindcă ea are o credinţă ieftină.
Cei care îţi promit mântuirea lor cer doar să le primeşti credinţa lor, botezul lor, numele lor – şi gata, ţi-au şi dat „mântuirea” lor.
Ce mincinoasă mântuire! Vai de cei ce o dau şi de cei ce o primesc.
13. Dar mântuirea pe care o dă Hristos ne cere neapărat şi nouă ceea ce a cerut sfinţilor părinţi şi apostoli, tuturor marilor Săi oameni din Vechiul sau Noul Testament:
ne cere şi nouă să dobândim o credinţă de acelaşi preţ cu a lor (II Ptr 1, 1),
fiindcă numai ca sfârşit al unei astfel de credinţe se poate dobândi mântuirea lui Dumnezeu (I Ptr 1, 9).
14. Oamenii promit mântuirea la începutul credinţei lor;
Dumnezeu o promite numai la sfârşitul credinţei Lui.
Aceasta este deosebirea dintre „mântuirea” oamenilor şi mântuirea lui Dumnezeu.
Dar cum noi ştim că oamenii sunt mincinoşi – ştim şi ce înşelaţi se vor afla cei care s-au bizuit pe „mântuirea” lăudăroasă şi zadarnică promisă atât de uşor şi dată atât de ieftin.
15. Fericiţi sunt cei care se bizuiesc numai pe mântuirea lui Dumnezeu – şi îşi dau toate silinţele să dobândească credinţa Lui
şi toate celelalte virtuţi care trebuie să fie unite cu credinţa.
Fiindcă numai în felul acesta ni se va da intrarea în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos…
Dar cine nu le are pe acestea în el este orb, umblă cu ochii închişi – şi a uitat că a fost curăţit de vechile lui păcate (II Ptr 1, 5-11).
16. Fericit este acela care, întrebând, află pe cel care ştie să-i spună.
Şi, căutând, află pe acela care ştie să-i arate.
Fericit este acela care, cerând, află pe acela care poate să-i dea.
Şi, iubind, află pe acela care îl iubeşte cu adevărat.
17. Fericit este acela care, dorind credinţa, o află pe cea adevărată.
Şi, umblând după mântuire, o ia pe urmele acelora care au dobândit-o.
Căci numai acela care o ia pe urmele oilor sfinte va ajunge odată în Staulul Sfânt.
Şi numai cine se duce după glasul Păstorului Iisus va ajunge fericit în braţele Lui.
18. Mijlocul prin care Dumnezeu Şi-i alege pe ai Lui dintre ceilalţi este cernerea, cuptorul, suferinţa.
Cernerea alege grâul din pleavă,
cuptorul alege aurul din zgură,
suferinţa îi alege pe cei credincioşi dintre ceilalţi.
19. Cine merge pentru Dumnezeu numai câtă vreme sunt mesele încărcate şi zilele liniştite şi primirile lăudăroase încă n-a dovedit nimic.
La mese se înghesuie de obicei numai pomănarii,
la soare ies toate lighioanele şi la avantaje vin cu grămada toţi nechemaţii.
20. Când vine foamea şi ameninţarea, şi furtuna – pomănarii fug, târâtoarele se ascund, grămada se leapădă, în schimbul oricărui folos trecător.
Toţi aceştia îşi vând cu grabă folosul lor cel veşnic pe orice. Şi chiar pe nimic.
Atunci, în suferinţă, în prigoane, în cuptor şi pe cruce nu rămâne cu Hristos decât acela care, aflând credinţa Lui cea de mare preţ, – n-o mai poate lăsa nici dacă trebuie să-şi dea viaţa pentru ea.
Doamne Iisuse, alege-ne pe noi pentru Tine.
Şi ajută-ne să rămânem ai Tăi şi lângă Tine prin toate încercările până la sfârşit. Amin.
Traian Dorz, din “Alergarea Stãruitoare”