Împlinirea legământului făcut lui Dumnezeu este o datorie care nu se sfârşeşte decât o dată cu viaţa. Este o datorie sfântă care trebuie plătită neîncetat, dar nu trebuie socotită ca achitată definitiv decât când sufletul a trecut în veşnicie.
Cine spune: Am plătit destul; mai plătească şi altul! – acela este un om netrebnic şi nevrednic înaintea lui Dumnezeu.
Cine se reazemă numai pe ceea ce a plătit tatăl său, sau fraţii săi, sau copilul său – şi mândrindu-se cu acestea nu mai caută el însuşi şi nu mai vrea să facă nimic pentru Dumnezeu, dar se robeşte lumii şi firii pământeşti – acela se înşală şi se pierde singur.
Familia sa se va mântui, dacă este într-adevăr credincioasă până la sfârşit, dar el se va pierde.
Se va mântui părintele său şi fratele său, şi soţul său, şi fiul său credincios – dar fiul, sau fratele, sau soţul, sau părintele nevrednic şi nestatornic se va pierde.
Căci fiecare îşi va purta osânda (sau meritul) lui însuşi.
Neprihănirea celui neprihănit va fi (numai) peste el,
iar răutatea celui rău va fi (numai) peste el (Ezec. 18, 20-24).
De aceea oricine se învârtoşează faţă de Dumnezeu, fălindu-se cu meritele familiei sale, cu ale înaintaşilor săi,
ori cu ale acelora din familia sa, care, luptând, suferind şi străduindu-se, s-au făcut vrednici într-o oarecare măsură faţă de Domnul – dar el însuşi nu se smereşte şi nu luptă, acela să fie atent şi să ia seama, ca să nu se înşele singur.
Să ia bine seama că nimeni nu va fi scutit niciodată de datoria sa personală faţă de Dumnezeu, chiar dacă toţi ai lui ar fi sfinţi înaintea lui Dumnezeu. Ba chiar cu atât mai mult!
Cine a avut în familia sa un om sfânt, acela este şi mai obligat să fie şi el astfel.
Numai un om nevrednic poate să se ridice îndărătnic în faţa Domnului şi să-I spună: Noi Ţi-am dat destul!
Cât vom trăi şi cât vom fi, fiecare dintre noi trebuie să considerăm ca o mare cinste şi ca un mare har posibilitatea de a-L lăuda pe Dumnezeu şi de a-I putea sluji Lui.
Vai de noi când am ajuns să gândim că nu mai suntem datori să mai lăudăm pe Dumnezeu cu tot preţul vieţii noastre!
Dar pe Dumnezeu Îl lăudăm cu adevărat numai cât vom trăi şi vom face voia Sa şi cât vom fi în lumina Lui.
Îndată ce nu mai trăim duhovniceşte,
adică îndată ce încetăm viaţa de ascultare şi de rodire curată a Duhului Sfânt
şi îndată ce nu mai suntem în lumină,
şi nu mai avem părtăşie cu Hristos şi cu Lucrarea Lui,
să ştim că slujba noastră cea bună a încetat.
Laudele noastre cele vrednice şi plăcute înaintea Domnului s-au stins.
Iar în viaţa şi în inima noastră încep să dea roade lăstarii înveninaţi ai vechii firi lumeşti de care părea că scăpasem odată.
Sufletul meu şi fiul meu, suferă şi te luptă şi tu până la moarte ca un bun ostaş al lui Hristos,
adică aşa cum tu însuţi te-ai legat să faci!
Şi nu te rezema niciodată pe ce au făcut vreunii dintre cei apropiaţi ai tăi, dar nici măcar pe ceea ce ai făcut tu până astăzi, oricât de mult ar fi aceasta,
pentru că oricât de mult ai face, tu n-ai să poţi face decât ce erai dator să faci.
Şi fereşte-te chiar şi în inima ta să ridici vreun gând înaintea lui Dumnezeu pentru toate acestea,
căci în clipa aceea poţi pierde totul.
Preaslăvite Doamne, Împăratul şi Stăpânul meu,
eu sunt doar un biet vas netrebnic, făcut de Mâna Ta şi de mila Ta, spre a-Ţi sluji de laudă slavei Tale.
Nu mă lăsa, Doamne niciodată să mă înşele vrăjmaşul şi să mă ridic împotriva Stăpânului şi Făcătorului meu cu îndărătnicie şi cu nesupunere!
Nu mă lăsa, Doamne, să mă laud cu puţinul şi nevrednicul meu talent,
nici cu netrebnicul meu merit.
Căci, chiar dacă aş fi făcut ceva pentru Tine, aceasta nu numai că se datorează în întregime harului Tău, fiindcă eu sunt gol şi slab,
– dar nu este nici aşa de mult şi nici aşa de curat cum eram dator să fi făcut!
Cu atât mai mult nu mă lăsa să mă bizuiesc sau să mă laud cu ceea ce au făcut alţii pentru Tine,
ci dă-mi totdeauna un duh smerit şi râvnitor, ca să fac mereu cât mai mult şi cât mai bine voia Ta,
simţind cu ruşine că niciodată n-am făcut nici măcar cât eram dator să fac.
Amin.
