29 iunie – Psalmul 73, v. 22: Eram prost și fãrã judecatã…

Numai dupã ce ajunge omul sã-L cunoascã pe Dumnezeu, atunci se vede ce prost era înainte de asta.

Numai dupã ce se întoarce la Domnul Iisus Hristos, vede omul ce pierdut era înainte.

Și numai dupã ce se naște din nou prin Duhul Sfânt, capãtã omul lumina din Duhul Adevãrului asupra tuturor lucrurilor, vãzând ce e bine și ce e rãu

și numai dupã aceea își dã omul cu adevãrat seama cât de prost și de nechibzuit era mai înainte de a primi înțelepciunea e Sus.

Când trãia fãrã Dumnezeu, când umbla fãrã luminã și fãrã înfrânare, în poftele cele pãcãtoase și în felul cel deșert al lumii, vinovat și pierzãtor.

Numai dupã ce aflã omul calea cea bunã

și dupã ce gustã din pãrtãșia cu Hristos, când el se împãrtãșește din dragostea Lucrãrii Sale sfinte, atunci vede ce pierdut era fãrã acestea.

Dupã ce ochii sufletului i se deschid spre fericitele cunoașteri veșnice

și dupã ce inima i se umple de curatele și binecuvântatele simțãminte cerești prin harul Domnului Iisus Hristos, —

abia atunci își poate da bietul om seama în ce întuneric pierzãtor bâjbâia el,

în ce deșertãciune zadarnicã se irosea viața lui

și în ce nenorocire își ducea zilele vieții sale de mai înainte de a-L cunoaște pe Dumnezeu,

când jinduia dupã fericirea celor rãi.

 

Dar toatã lumina și bucuria pe care o primești când vii la Hristos,

deși îți umple de fericire tot sufletul,

totuși nu-ți poate șterge deplin niciodatã din amintire regretul cã ai trãit atâția ani departe de Dumnezeu, strãin de El.

Cãci tot acest timp este pe veci pierdut.

Și cu cât vor trece anii mai încãrcați de roade duhovnicești în urma întoarcerii la Domnul

și cu cât ne apropiem tot mai mult de sfârșitul luptei și a lucrãrii noastre,

cu atât vom simți mai dureros regretul dupã acel timp pe care l-am pierdut nefolositor.

 

Cu cât vom cunoaște mai adânc dragostea lui Dumnezeu, Care ne-a dorit și ne-a chemat mereu

și cu cât vom cunoaște mai mult Prețul cel scump al Sângelui lui Iisus Hristos, care ne-a spãlat pãcatele și prin care cãpãtãm o tot mai scumpã vrednicie,

cu cât vom cunoaște și mai limpede pe Duhul Sfânt și lucrãrile Sale (Rom. 8, 26) —

și cu atâta mai mult vom simți cât de înalt și total ar trebui sã-L iubim și sã-L slujim pe Dumnezeu.

Dar și cât de mult am pierdut cu anii în care am trãit departe de El

și împotriva Lui.

 

O Preadulcele și Preaiubitul meu Mântuitor și Dumnezeu, Iisus Hristos,

cât de prost și cât de fãrã judecatã am fost eu atâția ani de zile din viața mea,

când trãiam fãrã de Tine în pãcatele mele și zãceam în nepãsarea rãutãții mele.

O, cât de mult rãu aș fi putut sã nu fac, dar am fãcut…

și cât de mult bine aș fi putut face atunci, dar n-am fãcut.

Cât de mult aș fi putut alerga pentru Tine și lucra atunci, dar n-am lucrat.

Cât de ușoare erau atunci picioarele mele,

cât de puternice erau mâinile mele,

cât de tânãrã și sãnãtoasã era atunci inima mea,

ce sprintenã era mintea mea și ce pãtrunzãtori erau ochii mei…

Ce mult rod puteam aduna,

ce frumos lucru puteam face,

ce slujbã minunatã puteam împlini pentru Tine, dulce Mântuitorul și Stãpânul meu —

dar n-am fãcut!

 

Abia acum când am ajuns slab și bãtrân

și când sunt și neputincios și împiedicat,

abia acum îmi dau seama cât am pierdut eu când eram și tânãr, și sãnãtos, și liber, dar nu știam folosi aceste daruri,

din pricina prostiei și a întunecãrii mele.

O Doamne Iisuse, cât de rãu îmi pare astãzi când nu mai pot face aproape nimic…

când ochii nu-mi mai vãd,

când picioarele nu mai pot,

când mâinile tremurã,

când inima gâfâie…

Când chiar dacã fac cele mai mari eforturi, nu pot realiza decât atât de puțin și de slab cu ele.

Cât de rãu îmi pare pentru anii când aveam și libertatea și mijloacele pe care astãzi nu le mai am. O, de le-aș fi pus toate în slujba Ta!

Cum m-aș fi putut folosi de rodnic de ele atunci,

dar nu m-am știut folosi.

O, cât de mult trebuie sã mã rog eu sã-mi ierți vina și prostia aceasta a mea!…

Iartã-mã, Te rog, Doamne, și pentru cã am fost ispitit sã privesc de multe ori cu jind la avantajele și comoditatea celor norocoși de pe pãmânt care trãiesc fãrã frica și credința Ta

și sã-mi compãtimesc starea mea atât de chinuitã încã din copilãria mea — comparându-mi-o cu a lor.

Dar când am privit soarta de la urmã a multora, atunci m-am trezit și mi-am vãzut și eu prostia care îmi orbise mintea și care mã fãcuse sã vorbesc nechibzuit.

O Doamne, cel mai mult Te rog sã-mi ierți vina aceasta

și sã nu mã lași sã mai cad în aceastã prostie niciodatã,

ci, treaz și rãbdãtor, ajutã-mã sã știu folosi bine spre mântuire fiecare clipã din viața mea de acum.

Amin.

 

Cântarea Psalmului 75

 

Un psalm al lui Asaf

 

  1. Da, bun este Domnul, bun cu-adevãrat

cu ai Lui, cu cei cu sufletul curat.

  1. Totuși sã slãbeascã-al meu picior era,

pașii erau gata a-mi aluneca,

  1. Cãci priveam cu jind la cei nesocotiți

și gândeam la cei rãi cât sunt fericiți.

 

  1. Iatã: pân-la moarte ei n-au nici un chin,

al lor trup le este de grãsime plin,

  1. N-au de suferințe parte pe pãmânt

și feriți de toate cele rele sânt.

  1. De-aceea mândria este salba lor

și-asuprirea-mbracã pe asupritor.

 

  1. Li se umflã ochii de grãsimea rea

și-au mai mult decât le cere inima.

  1. Râd când, rãi la suflet, de-asupriri vorbesc,

plini sunt de trufie și-ngâmfat grãiesc.

  1. Își înalțã gura pân-la cer de sus

și-a lor limbã parcã lumea a supus.

 

  1. De aceea, iatã, toți la dânșii vin,

lumea-ntreagã-nghite apa lor din plin,

  1. Zicând: ce sã poatã Dumnezeu a ști,

ce-ar putea cunoaște Cel Prea Nalt de-aci?

  1. Așa-s cei rãi astãzi: fericiți mereu,

își mãresc averea, neștiind de greu…

 

  1. Geaba mi-am pãstrat eu suf

letul curat

și-n neprihãnire mâna mi-ai spãlat,

  1. Cãci în fiecare zi mã vãd lovit

și în orice dimineațã pedepsit…

  1. Dac-aș zice: fac și eu cum fac cei rãi

n-aș fi credincios cu neamul alor Tãi.

 

  1. M-am gândit la astea ca sã le-nțeleg,

dar zadarnic m-am trudit sã le dezleg

  1. Pân-am mers în sfântul Domnului lãcaș

și-am privit sfârșitul neamului vrãjmaș.

  1. Tu-i pui, Doamne,-n locul cel alunecos

și-i arunci în prãpãd, nimicindu-i jos.

 

  1. Cum sunt nimiciți ei într-o clipã-atunci,

sunt pierduți nãpraznic și sfârșesc în munci

  1. Ca un vis la deșteptare, Doamne,-așa

lepãda-i vei Tu la deșteptarea Ta…

  1. … Când mi-era amarã inima-ndeajuns

și-n adânc de suflet mã simțeam strãpuns.

 

  1. Eram prost și fãrã judecatã-așa

cum e dobitocul înaintea Ta.

  1. Doamne, eu cu Tine sunt neîncetat,

cãci de mâna dreaptã Tu mai apucat.

  1. Cu-al Tãu sfat bun viața-mi vei cãlãuzi

pânã când în slava Ta mã vei primi.

 

  1. Doamne, doar pe Tine eu Te am în cer

și-aici doar de Tine eu mai am plãceri

  1. Inima și carnea pot a-mi se topi,

fiindcã Domnul pururi partea mea va fi.

  1. Doamne, câți Te lasã toți se nimicesc,

pier cei ce credința Ta o pãrãsesc.

 

  1. Dar cât pentru mine, fericirea mea

e de Tine, Doamne,-a mã-apropia,

cãci întotdeauna Domnul Dumnezeu

și-al Lui Nume este adãpostul meu,

ca sã spun în lume de-ale Lui lucrãri

și sã-I cânt de slavã veșnice cântãri.

Lasă un răspuns