Eclesiastul 11, 6
Undeva există acest bun obicei: în locurile ferite, oamenii buni îşi duc darurile lor sau pâinea ce le prisoseşte. Acolo o lasă şi pleacă. Iar pe acolo trec săracii şi cei lipsiţi, când nu-i vede nimeni. Îşi iau darul şi pleacă, neştiind cine l-a lăsat. Nefiind îndatoraţi faţă de nici un binefăcător, ei Îi mulţumesc lui Dumnezeu.
Încă am apucat şi noi, cei mai bătrâni, vremea când şi pe la noi, pe la ţară, era un frumos şi bun obicei rămas din strămoşii de demult şi anume: Când secerau, la capătul dinspre drum al fiecărei holde se mai lăsa o brazdă de grâu netăiat… Acela era al celor care nu aveau.
La fel şi spicele rămase după legători, nu le mai culegea cel ce avea holda. Ele erau lăsate celor care nu aveau.
După seceriş, cei sărmani se duceau şi îşi luau şi ei, fără nici o obligaţie faţă de nimeni, partea lor de la toţi. Şi-I mulţumeau numai lui Dumnezeu.
Iar Dumnezeu Care vedea inima şi fapta celui care îşi arunca astfel pâinea pe ape… fără să se iute nici înapoi măcar ca să vadă cine o ia… îi răsplătea acelui binefăcător.
Holdele rodeau din plin. Vremurile erau paşnice. Şi toate casele erau îndestulate.
L-am întâlnit într-o zi pe bunul frate Ion din satul apropiat. El îmi spunea cum Dumnezeu l-a izbăvit odată pe el şi pe mulţi alţii de nişte răufăcători care le puseră la cale un mare rău.
Iar cel prin care au fost scăpaţi era cineva căruia el, fără să-l ştie, fără să-l cunoască, fără să-l întrebe, i-a făcut un bine destul de scump cândva, demult.
Iar acum, după multă vreme, binele făcut atunci s-a întors iarăşi la el, dar mult mai fericit. Cu o mare dobândă.
Iată pâinea aruncată pe ape şi sămânţa aruncată dimineaţa.
Domnul şi Dumnezeul nostru, Te rugăm, ajută-ne să învăţăm din copilărie şi din tinereţe să facem binele, ca să ne bucurăm odată de un bogat seceriş la Tine.
Amin.
Hristos – Pâinea noastră zilnică / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2001
