Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home 9 noiembrie 1975

9 noiembrie 1975

9 noiembrie 1975

Duminică, 9 noiembrie 1975, am primit următoarea telegramă dureroasă: „Tata mort. Înmormântarea marţi. Lia“

Ceva ca o sabie de foc mi-a străpuns inima: Doamne Iisuse, chiar atât de repede?
În ziua de luni, 10 noiembrie, am plecat spre Sibiu cu ce voi găsi la îndemână. Ieri i-am dat o telegramă şi fratelui Moise, la Arad, să ştie şi el şi să vină. Aş mai fi dat telegrame şi la Hunedoara şi în alte părţi, dar mă gândeam că fraţii din Sibiu vor avea, desigur, grijă să-i anunţe ei pe ceilalţi fraţi din ţară. Nu se poate ca dintre cei din Sibiu să nu fie câţiva să sară în ajutorul bietelor suflete rămase după părintele Iosif atât de singure acum şi de neputincioase.
Dar şi de data asta mă înşelasem amar. Nu numai că n-au înştiinţat pe nimeni, dar n-au mers nici măcar unul dintre ei să întrebe cu ce ar putea ajuta… Ce îngrozitoare decădere şi nerecunoştinţă!
Am călătorit foarte greu, cu etape scurte şi cu aşteptări lungi. Am ajuns abia în dimineaţa următoare, pe 11 noiembrie 1975.
La gară în Sibiu, n-am mai aflat pe nimeni altcineva decât pe fratele Moise cu încă trei fraţi din Arad.
La locuinţa îndoliată a familiei celor rămaşi după părintele şi după fratele Titus, am găsit sicriul descoperit. Pe faţa fratelui plecat la părintele său, se aşezase chipul veşniciei în care trecuse cu toate planurile lui frânte dintr-o dată.
Ne-am aşezat lângă sicriul lui cu rugăciunea arzând, cu inimile arzând, cu lacrimile arzând, cu amintirile arzând…
O, câte duce cu el în mormânt şi acest mult încercat fiu al părintelui! Suferinţele care au ars demult viaţa tatălui său l-au însoţit şi pe el, încă de la început. Ca o călătorie pe marea puternic agitată i-a fost şi toată viaţa lui pe pământ. Iar acum, iată ce grabnic a ajuns la ţărmul celălalt, ducând cu el atâtea amănunte care ar fi îmbogăţit atât de folositor istorisirea pe care am scris-o după aceea.
Am aflat de la familia lui că, după plecarea noastră de la spital, în 30 octombrie, el a mai rămas [acolo] doar câteva zile. Simţindu-se ceva mai bine, a dorit să vină acasă. Dar în 7 noiembrie i s-a făcut rău urcând pe scări şi a căzut. A fost dus cu salvarea la spital, abia respirând. În noaptea spre 8 noiembrie, a doua criză i-a adus moartea. Aşa a trecut el la Domnul. Autopsia a dovedit că două cheaguri de sânge, pornite din tromboflebita lui, se opriseră în plămâni, oprindu-i respiraţia. Unul în 7 noiembrie, când a căzut pe scări, al doilea în 8, la spital.

Apoi sora Jenica, soţia lui, ne spuse plângând:
– N-am mai găsit nicăieri în cimitir un loc potrivit pentru el. Am cerut autorizaţie să-l putem înmormânta peste sicriul părintelui, în acelaşi mormânt. Aici se obişnuieşte acum aşa ceva, pentru economia de locuri.
Acolo la cimitir, acum trebuie să fi şi început să sape. Ce bine că aţi venit! Cei de aici, din Sibiu, nici unul n-a venit nici să ne întrebe măcar ceva. Nu mai avem pe nimeni să ne ajute cu nimic… Doamne, ce oameni!
– Lasă că ne ducem noi imediat acolo la cimitir, să vedem tot ce este nevoie să facem. Vine şi fratele Moise cu fraţii din Arad. Vom merge să comandăm şi coroane şi ce va mai fi nevoie.

Plouase atât de mult în toamna asta, încât în cimitir era numai apă şi noroi peste tot. În mormântul părintelui, trei oameni săpau de zor, cu schimbul, aruncând cu greu pământul peste grilajul de fier. Am scos îndată grilajul, spre a se putea lucra mai uşor, şi ne uitam, cu inimile apăsate, la tot ce se întâmpla. În timpul acesta, eu am alergat la o florărie apropiată, comandând două coroane de garoafe albe: una pentru noi, iar alta pentru fraţii din toată Oastea Domnului.
Când am venit înapoi, săpătorii aruncau încă pământ afară. Ajunseseră destul de adânc când, deodată, unul dintre ei zise:
– Dar ce este asta?
Ne-am uitat jos: o coroană de flori din care încă mai rămăseseră neputrezite urme care se vedeau bine.
– A, ştiţi, le-am zis eu, în 16 februarie 1938, când l-am înmormântat aici pe Părintele, îmi aduc bine aminte că un frate din Lugoj, care adusese o coroană din partea Oastei Domnului de acolo, în momentul coborârii sicriului în mormânt, într-un acces de durere, a aruncat coroana adusă de el peste sicriu. Cei ce aruncau pământul au acoperit-o şi iată că nici acum, după aproape treizeci şi opt de ani, nu putrezise de tot.
Cazmaua groparului se opri apoi în ceva tare. Curăţiră suprafaţa pe care stăteau cei doi – unul la cap, altul la picioare – şi iată că sicriul era întreg, neputrezit, ţinându-i pe cei doi pe capacul său, deasupra.
– Ce facem? întrebă omul. Să-l desfacem?

Noi ne pregătisem ca, dacă vom ajunge până unde a fost sicriul şi vom da de ceva oase, să le strângem într-o cutie, să le spălăm şi să facem rugăciunea rânduită pentru astfel de cazuri, apoi să le aşezăm din nou acolo. Dar acum iată că întreg sicriul este neputrezit şi nu se rupe cu doi oameni care stau deasupra lui.
– Ieşiţi afară! Nu mai desfacem nimic! le-am zis. Dacă Dumnezeu îl ţine acoperit, îl lăsăm şi noi aşa.
Eram încredinţat că, dacă sicriul n-a putrezit, cu atât mai mult n-a putrezit el. Credeam din inimă că, dacă i-am deschide sicriul, l-am afla întocmai cum l am aşezat acolo acum aproape treizeci şi opt de ani.
Mi-am adus aminte atunci de adevărul că trupurile sfinţilor nu putrezesc, după cum este scris: „Şi nu vei îngădui ca sfântul Tău să vadă putrezirea“ (Fapte 2, 27)… Atâtea minuni de astea s-au dovedit cu sfinţii şi martirii din vechime – şi iată că şi azi Dumnezeu ne arată că şi în mormântul acesta este trupul neputrezit, cu sicriu cu tot, al omului Său mare şi sfânt. O, ce minune este asta şi ce uimire şi mirare ar fi acum dacă noi am descoperi sicriul şi am vesti minunea asta în ţară şi în lume!
Dar, dată fiind situaţia în care ne aflăm acum atât noi, cât şi familia lui (eu plecasem neînvoit), apoi starea generală a Oastei, am vorbit cu fratele Moise că e lesne de închipuit ce s-ar întâmpla dacă acum noi am dezveli minunea asta şi am începe s-o vestim. Îndată ar veni aici toată lumea uimită, apoi s-ar alarma Miliţia, autorităţile – şi numai Domnul ştie ce s-ar mai întâmpla şi cu noi şi cu el.
Aşa, mai bine tăcem şi lăsăm totul acoperit. Lasă că va arăta odată Însuşi Dumnezeu sfinţenia omului Său, la vremea când va voi El.
Am tăcut şi a rămas totul aşa. Eram acolo noi patru şi săpătorii trei, – şapte oameni.

La ceasul rugăciunii au venit preoţii, rudeniile, cunoscuţii şi prietenii care au făcut slujba înmormântării afară, unde scosesem din casă pe mâinile noastre sicriul fratelui Tit. Lângă familia sa îndurerată, am stat numai noi, cei sosiţi de dimineaţă, şi încă un frate din Oltenia. Câţiva sibieni stăteau şi ei şi priveau de departe ca nişte străini, cum şi erau.
În seara aceleiaşi zile era şi sicriul fiului depus deasupra celui al tatălui său. „Împreună pe totdeauna şi pe pământ şi în cer…“
Odihniţi în pace, tată şi fiu, suflete neuitate şi scumpe, lângă Sânul dulce al Domnului Iisus, locul tuturor mângâierilor şi răsplătirilor voastre!

După câtva timp, am lucrat încă două tăbliţe de marmură pe care le-am scris, una cu numele soţiei, Iuliana, născută Iancu, şi ale celor trei copilaşi înmormântaţi lângă uşa bisericii din Vidra de Sus, azi Avram Iancu, unde fusese atunci preot părintele Iosif. Iar a doua, cu numele fiului său, Tit, care odihneşte aici aproape de sânul tăticuţului său scump, singurul care l-a mângâiat şi cu care s-a mângâiat şi el în primii anişori ai acestuia. Orfani atunci amândoi, atât tată, cât şi fiu…
Slăvit să fie Domnul!

Traian Dorz, din „Hristos mărturia mea

error

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!