După sărbătoarea Naşterii Domnului, Biserica înalţă chipul luminos al Sfântului Arhidiacon Ştefan, care, mai înainte de moartea sa, „fiind plin de Duhul Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7, 55). În cealaltă parte a cărţii sale, Sfântul Luca ne descrie alte experienţe asemănătoare petrecute în viaţa Sfântului Apostol Pavel, care, de asemenea, s-a învrednicit de mai multe ori „să vadă pe Cel Drept şi să audă glas din gura Lui” (Fapte 22, 14; Fapte 18, 9; 23, 11).
În rugăciunea arhierească, Domnul Iisus Hristos S-a rugat Părintelui Ceresc ca ucenicii Săi să se bucure de vederea slavei Sale. Vederea slavei lui Dumnezeu este dovada cea mai concretă că omul a ajuns la unirea cu Dumnezeu, la desăvârşire sau îndumnezeire. Ţinând seama că toţi suntem chemaţi la desăvârşire şi, implicit, la vederea slavei lui Dumnezeu, într-o rugăciune care este rostită de şase ori într-o zi liturgică, cerem: „Înconjoară-ne pe noi cu sfinţii îngeri, ca, prin mijlocirea lor fiind păziţi, să ajungem la unirea credinţei şi la cunoştinţa slavei Tale celei neapropiate”.
În Biserică ni s-a păstrat şi calea prin care putem ajunge la această experienţă. Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul, tâlcuind cunoscutele cuvinte: „dă sânge şi ia duh!”, spune: „Când eram în viaţa de obşte, într-un Post Mare am încercat să pun asta în lucrare. Nu m-am cruţat deloc, ci am tras sfoara până s-a întins cu desăvârşire. Simţeam atâta oboseală, încât cădeam jos pe drum. Şi-L rugam pe Dumnezeu să mă ajute să mă ridic puţin, ca să nu mă vadă oamenii şi să spună: «Iată, călugării cad pe jos de atâta asceză». Simţeam asta ca pe o mucenicie. Joi, înainte de sâmbăta lui Lazăr, noaptea, în timp ce mă rugam în chilie, am simţit o bucurie şi o dulceaţă negrăită…, şi o lumină m-a inundat. Din ochi îmi năpădeau lacrimi şi m-a podidit un plâns dulce. Această stare a ţinut 20- 30 de minute şi m-a întărit mult, m-a hrănit duhovniceşte pentru 10 ani” (Despre rugăciune, p. 159).
În urcuşul spre Dumnezeu, există trei trepte: treapta curăţirii, în care harul îl ajută pe om să se cureţe de patimi. Pe această treaptă, harul curăţitor îi dă omului mai ales pocăinţa, smerenia şi râvna de a lupta cu păcatul. Pe această treaptă, bucuria şi pacea sunt ţinute pe o perioadă scurtă, pentru că sunt umbrite de păcatele faţă de care a dobândit biruinţă deplină. Apoi, pe a doua treaptă, harul luminător îi dă omului „să se roage în toată vremea” (Luca 18, 1), îi dă pacea şi bucuria fără umbră şi lipsuri. Iar cei care s-au învrednicit să ajungă pe treapta îndumnezeirii, se bucură de vederea slavei lui Dumnezeu.
Legat de această temă, observăm două primejdii: cea dintâi primejdie este să ne oprim la nivelul moralist al vieţii duhovniceşti. Viaţa morală nu este un scop în sine, ci doar o „săgeată” prin care urmărim ţinta. „Ţinta poruncii este dragostea” adică desăvârşirea. Ţinta vieţii morale este vederea slavei lui Dumnezeu, chiar dacă pentru cei mai mulţi această experienţă va fi făcută în veacul viitor. Cea de-a doua primejdie este să vorbim despre desăvârşire şi despre vederea slavei lui Dumnezeu şi să trecem cu vedea faptul că acest lucru nu-i cu putinţă de săvârşit fără sfinte strădanii, fără curăţirea inimii şi luminarea minţii. În primul caz, omul idolatrizează viaţa morală şi rămâne pe prima treaptă a scării. În această stare, omul face din faptele sale bune părinţii trufiei sale. În al doilea caz, omul vorbeşte despre lucrurile înalte în mod abstract, din închipuire şi imaginaţie. Închide ochii şi, prin închipuire, „vede slava lui Dumnezeu”, apoi, pentru a fi credibil, adaugă: „totul prin credinţă”. Dar, fireşte, această experienţă este departe de cea a Sfântului mucenic Ştefan.
Preot Petru RONCEA
