Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home ADEVĂR ŞI IMITAŢIE

ADEVĂR ŞI IMITAŢIE

ADEVĂR ŞI IMITAŢIE

Ce minunată grijă poartă totdeauna Dumnezeu de viaţa celor neprihăniţi ai Săi!
Pe orice cale a lor, grija Domnului le aşază bine-cuvântări şi bucurii.
Pe calea rugăciunii, le dă mângâieri.
Pe calea binefacerilor, le dă mulţumiri.
Pe calea postului – biruinţe.
Pe calea răbdării – neprihănirea.
Umblaţi cu Dumnezeu – şi veţi vedea.

1. Pentru tot ce Hristos are adevărat, satan are ceva contrafăcut, fals, mincinos.
Pentru fiecare monedă adevărată a lui Hristos, satan are o monedă falsă a lui.
Pentru orice virtute adevărată a Duhului Sfânt, duhul răului are una mincinoasă a lui.
Cel rău este un imitator murdar: orice lucrează ori-ginal Dumnezeu, satan pândeşte şi îndată imită, pentru a deruta, pentru a perverti, pentru a abate sufletele spre interpretarea lui diabolică, de la calea cea dreaptă la căile lui false.

2. Aşa este şi cu neprihănirea.
Hristos dă adevărata neprihănire la viaţă – iar satana dă falsa neprihănire, care duce la moarte (Lc 16, 15; 20, 20; II Cor 11, 14-15).
Iar sufletele care o primesc pe una sau pe cealaltă sunt ale unuia
sau ale celuilalt.
Fiecare să se cerceteze şi să se vadă singur al cui este.
Singura lumină este în Cuvântul şi în Duhul Dom-nului.
Ferice de cei smeriţi, căci lor Duhul le arată adevărul.
Vai de cei trufaşi – lor satana le arată minciuna.

3. Toate înştiinţările Domnului făcute celor ce vor asculta Cuvintele Sale
şi vor porni pe urmele Lui
vorbesc numai de flămânzire, de însetare, de cruce, de jug, de prigoniri, de bătăi şi de moarte…
De nedreptate şi de ură în toate felurile, din partea tuturor.
Acestea oare nu sunt nenorociri?
Nu sunt! Ele sunt numai mijloacele prin care Dom-nul îi curăţă pe ai Săi de întinăciunile cu care sunt stropiţi, trecând prin noroiul lumii.
Ca să iasă dincolo curaţi, spre a putea intra în locurile cereşti pregătite lor.

4. Nimeni n-a mai putut spune cuiva care era sărac, sau care plângea, sau care flămânzea, sau care era ocărât, prigonit, lepădat şi omorât: „Ferice de tine”, ca Hristos (Mt 5; Lc 6).
Şi totuşi nimeni nu a mai fost crezut atât de mult.
Şi ascultat de atât de mulţi ca şi El.
Fiindcă numai Hristos poate da fericirea aceasta celor ce-L urmează pe El.
Dar El o şi dă cu adevărat. De aceea El este crezut şi urmat.

5. Răul nu-i atinge decât pe cei răi, blestemul nu-l ajunge decât pe cel ce blestemă. Nelegiuirea nu vine decât prin cel nelegiuit.
Satana, imitatorul blestemat, caută şi-n aceasta să-L imite pe Hristos. Fiindcă Domnul le-a promis la ai Săi viaţa, le-o promite şi el. Dar, cum este mincinos, el le dă moartea.

6. Tot ce îngăduie Dumnezeu să vină peste cei buni nu-i nenorocire spre rău, ci-i binefacere spre bine.
Nici bolile, nici necazurile nu sunt nenorociri pentru cei ce lucrează cu adevărul,
ci numai pentru cei ce lucrează cu minciuna.
Fiindcă Domnul, pe ai Lui, îi scapă cu dragoste,
dar satana, pe ai lui, îi înfundă cu ură.

7. Dumnezeu, Care este permanent de faţă lângă cei neprihăniţi, are o permanentă grijă – prin lucrarea puterii Lui, sub care sunt toate – nu numai ca nenoroci-rea pusă la cale de cel rău contra celui neprihănit să aibă o margine foarte apropiată,
ci Domnul Însuşi îl întăreşte pe neprihănitul Lui în tot timpul nenorocirii sale,
dăruindu-i totdeauna o putere mai mare decât sufe-rinţa la care este supus.

8. Credinciosul Domnului Iisus este tot timpul dea-supra valurilor năpustite asupra sa, fiindcă Domnul face ori să scadă valul, ori să crească puterea credinciosului Său – spre a nu fi înecat.
Iar rezultatul suferinţei trecute nu este doborârea sufletului răbdător, ci este tocmai înălţarea lui într-o răsplată şi o strălucire nepieritoare.

9. Ce minunată grijă poartă totdeauna Dumnezeu de viaţa celor neprihăniţi ai Săi!
Pe orice cale a lor, grija Domnului le aşază bine-cuvântări şi bucurii.
Pe calea rugăciunii, le dă mângâieri.
Pe calea binefacerilor, le dă mulţumiri.
Pe calea postului – biruinţe.
Pe calea răbdării – neprihănirea.
Umblaţi cu Dumnezeu – şi veţi vedea.

10. Nu-i nici o cale a credinciosului pe care să nu fie viaţă şi bucurie.
Oricât de grea ar părea pe dinafară calea Domnului, pe dinăuntrul ei este numai viaţă şi bucurie.
Acestea sunt însă descoperite numai după ce ai ple-cat pe ea.

11. O, fiul meu care porneşti pe calea Domnului, nu te teme.
Nici o nenorocire nu ţi se va întâmpla pe urmele Lui.
Foamea ta va sfârşi nu cu lipsa şi cu moartea,
– ci cu viaţă şi cu îmbelşugare.
Golătatea şi sărăcia ta nu se vor sfârşi în mizerie, ci în slavă.
Ocara şi boala ta, închisoarea şi pătimirile tale nu se vor sfârşi în ruşine, în uscăciune şi în nefericire…
Ci în încununare, în cinste, în voioşie şi în fericirea veşnică.
Fii mai sigur de asta decât de orice lucru de pe lume.
De aceea rabdă zilnic, privind spre acest sfârşit bi-ruitor care este mult mai aproape,
mult mai minunat
şi mult mai sigur decât tot ce poţi tu crede.

12. Numai când vezi roadele neascultării, atunci îţi dai seama ce mare binecuvântare este ascultarea.
Numai cine are un fiu rău ştie să-l preţuiască pe fiul cel bun.
Numai unde sunt într-o familie sau într-o adunare suflete neascultătoare,
atunci poţi vedea ce fericite sunt familiile şi adună-rile care au fii ascultători.

13. Prin lucrarea răului a venit în lume păcatul.
Prin lucrarea păcatului s-a născut în noi firea lu-mească.
Şi prin lucrările firii lumeşti stăpâneşte în fiinţa noastră totdeauna o puternică pornire spre neascultare şi nesupunere.
Aceasta este firea cu care ne naştem.
Cu care trăim în trupul nostru.
Şi cu care avem de luptat până la despărţirea de această lume.
Şi până la ieşirea din acest trup.
Şi numai Duhul Sfânt ne-o poate înnoi şi păstra spre viaţă, în fiinţa noastră cea nouă.

14. Încă din clipa convertirii noastre,
din clipa când o rupem cu păcatul şi ne unim cu Hristos,
din clipa când, prin naşterea din nou, devenim, printr-o tainică transformare, fii ai luminii şi ai ne¬pri-hănirii,
– din clipa aceasta sfântă, în noi se naşte o nouă fire.
Se iveşte o nouă putere,
se creează o nouă fiinţă: firea, puterea şi fiinţa duhovnicească.
Pe acestea nu le au oamenii neîntorşi la Hristos şi nenăscuţi din nou, cei neeliberaţi de sub puterea şi de sub robia păcatului.
Ferice de cei care au duhul ascultării.
Ei sunt fiii lui Hristos, Care a fost ascultător până la moarte (Flp 2, 8).

15. Prin firea cea veche, omul cel vechi şi lumesc este neascultător de poruncile şi de voia lui Dumnezeu,
pentru că firea cea lumească nu se supune şi nu vrea să asculte de Dumnezeu,
ci îi place să trăiască în păcatul şi în voia satanei.
Ea este firea satanică, potrivnică şi nelegiuită,
ea nu se poate subordona voii lui Dumnezeu şi nici nu vrea.
Ea nu poate asculta de Hristos şi nici nu vrea.
Ea nu-L poate urma pe Duhul Sfânt şi nici nu vrea.
Aceasta este firea omului nebun (Ps 14, 1),
care zice vorbe nebuneşti
– şi care are un sfârşit nebunesc.

16. În clipa când în viaţa omului intervine o altoire a firii duhovniceşti,
când omul se naşte din nou,
când omul devine un om duhovnicesc, supus lui Dumnezeu,
şi când el ajunge călăuzit de Duhul Sfânt,
– atunci omul capătă firea lui Hristos. Iar ca rod al acestei firi noi, în viaţa lui se naşte dragostea, dorinţa şi plăcerea ascultării de tot ce este sfânt.
Şi capătă dezgust şi oroare de tot ce este păcătos.
Aşa este omul duhovnicesc.

17. Ascultarea de sfinţenie este cel dintâi şi cel din urmă semn că un om s-a întors la Dumnezeu
şi că Îl urmează pe Hristos.
Ascultarea de smerenie este dovada cea mai lumi-noasă şi cea mai grăitoare că un suflet este cu adevărat un înnoit al Adevărului
şi un sfinţit al Dragostei.
Un fiu al Cuvântului şi un rob al Duhului Sfânt.
Toate celelalte lăudăroşii ale oamenilor, toate ce-lelalte „semne” ale lor sunt numai înşelare de sine.

18. Fiul neascultării este un fiu nebun, orice ar fi el.
Numai fiul ascultării de neprihănire este un fiu în-ţelept
– şi acesta este semnul lor.
Fiul neascultării este un fiu al diavolului, oricine ar fi el.
Numai fiul ascultării sfinte este un fiu al lui Hristos
– şi aceasta este deosebirea dintre ei.

19. Pentru zidirea trainică a unui cămin, a unei familii, nevoia cea mai mare este de înţelepciune. Părinţii, soţii şi fiii trebuie neîncetat să aibă grijă fiecare de pacea şi fericirea tuturor.
Orice nebunie a unuia îi costă fericirea pe toţi.

20. O femeie înţeleaptă poate face un înger din soţul ei şi un rai din căminul lor.
Dar şi o femeie nebună îşi poate nenoroci soţul, oricât de bun ar fi.
Şi îşi poate dărâma casa ei, orice temelii ar avea.
Dumnezeule al Înţelepciunii, Te rugăm să le dai tu-turor mamelor, soţiilor şi surorilor noastre înţelepciunea ziditoare
şi să le fereşti pe toate femeile lumii de nebunia prăbuşirii.
Amin.

Săgeţile biruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2006

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!