Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Adevãrata pocãințã

Adevãrata pocãințã

Adevãrata pocãințã

„Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor.” (Mt 3, 2; 4, 17b).

Cu aceste cuvinte şi-a început propovăduirea Sf. Ioan Botezătorul şi apoi, la scurt timp, Mântuitorul Hristos.

Adevărata pocăinţă nu vine din teama de moartea veşnică şi de groaza chinului din iad. Acea pocăinţă nu este de durată, ci numai de moment. Pocăinţa adevărată nu este altceva decât dovada că Îl iubim pe Mântuitorul nostru. Pocăinţa este, dacă putem spune aşa, produsul unei iubiri nemăsurate faţă de Cel Care ne-a iubit fără măsură… Aceasta este adevărata pocăinţă, care izvorăşte din sensibilitatea iubirii faţă de El, Mântuitorul nostru… Dragul nostru Mântuitor!…

Vreau să fac o mărturisire aici. Era înainte de sărbătorile de iarnă din anul 1994-1995. Eram la Redacţie şi trebuia să încadrăm diferite articole, specifice momentului, pe spatele calendarului mare de perete care se edita la acea vreme. Fratele Moise Velescu, unul din părinţii dragi sufletului meu, a venit la Redacţie şi a adus un articol lung, care era semnat de un autor la care frăţia sa ţinea foarte mult. Articolul cuprindea două subiecte distincte. I-am spus atunci fratelui Moise că am putea să punem prima parte la calendar, iar cealaltă parte în Foia „Iisus Biruitorul”. Atunci fratele Moise a zis aşa, cam supărat: „Bine, faci, frăţia ta cum crezi că se poate, dar era bine dacă încăpea tot…” Atunci am crezut că fratele Moise a înţeles situaţia şi am împărţit articolul, potrivit cu cele două subiecte. A doua zi, a venit iar fratele Moise în Redacţie să vadă cum am făcut şi, văzând cum făcusem, nu a mai zis nimic, dar l-am văzut că a plecat foarte întristat. Calendarul, tot în ziua aceea, l-am dus la tipar… Când am văzut că persistă întristarea pe faţa fratelui Moise, a fost ca şi când nişte cărbuni s-au aprins în conştiinţa mea, provocând mustrări de neimaginat. Mai bine aş fi suportat să-mi dea câteva palme, dar să nu mai am această apăsare a conştiinţei. Am căutat să-mi cer iertare şi să mă justific că nu se putea altfel, dar, din clipa aceea, fratele Moise, timp de 6 luni de zile, ori de câte ori ne întâlneam la Redacţie sau pe la unele adunări, îl vedeam supărat…, era mai rece faţă de mine, nu mai avea zâmbetul acela caracteristic. Nu a mai zis nimic de-atunci, dar, când îl vedeam supărat, mai bine aş fi intrat în pământ de viu. Îl iubeam foarte mult şi mă durea întreaga mea fiinţă, că-i ştersesem zâmbetul de pe faţa-i luminoasă. Veneam de la Sibiu acasă, la două-trei săptămâni, şi mă măcina starea asta de mă topeam înaintea Domnului, rugându-L să mă ierte şi El şi fratele Moise, că nu mai pot suporta o astfel de stare. Mă rugam Domnului, dar nu primeam nici un semn. După 6 luni de zile, când trebuia să plec iar de-acasă la Sibiu, la Redacţie, am simţit că nu mai pot suferi să-l văd, şi de această dată, pe fratele Moise tot întristat. Şi-atunci m-am prăbuşit înaintea Domnului şi am zis: „Doamne, îmi pare rău că l-am supărat pe fratele Moise, dar Tu ştii cât de mult îl iubesc… Nu mai pot suferi să-l văd iar supărat. Am ajuns la capătul puterilor mele omeneşti.”

Şi, cu rugăciunea asta, am plecat de-acasă, cu frică şi cutremur în suflet. Când am ajuns la Casa Oastei, fratele Moise m-a întâmpinat cu zâmbetul pe buze, cu faţa radiind de o bucurie neînţeleasă de mine atunci, m-a îmbrăţişat cu căldura şi dragostea de mai înainte… În sfârşit, Domnul primise lacrimile pocăinţei mele. Simţindu-mă uşurat de povara apăsătoare, m-am dus într-un loc ascuns şi am mulţumit cu lacrimi Dragului meu Iisus.

Deci adevărata pocăinţă vine numai din mustrarea conştiinţei. Să nu putem sta liniştiţi nici pentru cel mai mic păcat, nici pentru cel mai neînsemnat semen al nostru pe care l-am întristat cu ceva. Cu cât îl iubim mai fierbinte pe semenul nostru, indiferent cum este el, cu atât şi pocăinţa devine mai fierbinte înaintea Domnului. Şi închei cu o strofă din poezia fratelui Traian:

„Dar plânsul cel mai greu şi-amar / va fi încredinţarea c-a fost şi pentru tine-un har, / dar I-ai respins chemarea…”

Costel ROTARU

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *