11. Smerenia nu se uită niciodată la cât a făcut,
ci se uită la cât mai este încă de făcut înainte.
Nu priveşte la cât este, ci la cât ar trebui să fie.
Nu se aşază printre cei dintâi, ci printre cei din urmă
şi, chiar dacă împlineşte o slujbă aleasă şi sfântă, trăieşte mereu cu povara temerii şi cu conştiinţa slăbiciunii că nu este
şi că nu merită să se cheme că este
ceea ce este într-adevăr.
12. Puţini oameni din lume spun despre ei înşişi că sunt mai puţin decât sunt. Tuturor li se pare că sunt mai mult decât sunt.
Puţini oameni zic despre ei adevărul…
Cei mai mulţi folosesc cuvintele nu ca să spună, ci ca să ascundă cu ele adevărul despre ei înşişi.
Fiindcă puţini sunt acei care trăiesc în aşa fel, încât să poată spune tot adevărul despre ei înşişi.
Iar cei care trăiesc astfel, aceştia, din smerenie şi din modestie, nu spun.
13. Fiecare dintre noi are şcoala pe care o arată prin înţelepciunea sa.
Pregătirea pe care o arată prin lucrările sale.
Credinţa pe care o arată prin faptele sale.
Şi bogăţia pe care o arată prin dărniciile sale.
Aceasta este ceea ce zicem noi, fiecare, despre noi înşine.
Şi numai acestea nu înşală.
14. Glasul care sună pentru netezirea căilor Domnului sună mereu în pustiu.
În singurătate.
Şi în zadar.
Pustiul este locul fără ecou.
Acolo poţi striga, că nicăieri nu se aude şi nimeni nu răspunde.
Un glas în pustiu este chiar nimic.
O, ce smerenie, ce răbdare şi ce credinţă mare îţi trebuie ca să strigi acolo unde n-ai nici o nădejde să te audă cineva!
De aceea Ioan Botezătorul a fost mare. De aceea cei smeriţi sunt mari.
15. Cei care duc solii lumeşti, mincinoase, hazlii, curioase şi uluitoare sunt înconjuraţi mereu de ascultători atenţi şi mulţi.
Dar aceia care duc solia Evangheliei şi vestirea lui Hristos vorbesc adesea în pustiu…
Ce adevăr trist este acesta!
16. Suflete preaiubit, dacă eşti solul Domnului, strigă în pustiu.
Nu vorbi încet acolo unde Hristos nu-i ascultat.
Nu vorbi prea domol, nici prea dulce, ci strigă.
Acolo unde vezi că este pustiu sufletesc, trebuie să strigi,
căci sufletele sunt depărtate de tot şi împotrivitoare faţă de Dumnezeu.
Este nevoie de curaj şi de voinţă puternică acolo unde este nepăsare, amorţire şi împotrivire neobişnuită faţă de Hristos.
17. Trimisule ceresc, strigă adevărul!
Strigă până vor auzi toţi cei surzi,
toţi cei somnoroşi,
toţi cei depărtaţi
şi toţi cei îmbătrâniţi în păcate
ori rătăciţi în multe căi înşelătoare, câte sunt de obicei prin pustiu.
Strigă totdeauna cu putere, cu răbdare şi cu credinţă.
Ceva neapărat se va face,
cineva neapărat se va trezi.
Dumnezeul nostru nu lasă niciodată chiar în zadar un strigăt puternic şi sincer pentru El.
18. Un sfânt părinte, când a fost ales episcop, îngrozit de răspunderea cea mare a unei astfel de slujbe, a fugit şi s-a ascuns, plângând.
Şi cu toate stăruinţele Bisericii n-a voit – el, cel mai vrednic de această slujbă – să o primească. Din pricina nevredniciei pe care spunea el că şi-o simte…
Ce mari oameni a avut odinioară Biserica Domnului!
Dar astăzi cine mai face aşa?
Deşi răspunderea de astăzi e şi mai mare.
19. În mijlocul lumii istorice,
în mijlocul lumii geografice,
în mijlocul lumii religioase,
în mijlocul lumii şi al universului
stă Hristos prin opera Sa,
prin Persoana Sa,
prin Biserica Sa,
prin toată prezenţa Sa copleşitoare şi de neîn¬lăturat, pentru ca, în egală măsură, să poată fi cunoscut, văzut şi slujit sau descoperit de către toţi cu uşurinţă.
Vai de cine se uită şi nu-L vede,
de cine aude şi nu-L ascultă,
de cel căruia i se arată şi nu crede!
Traian Dorz, din “Piatra Scumpã”
