Home Aduceri aminte: 2 ianuarie 1922

Aduceri aminte: 2 ianuarie 1922

Aduceri aminte: 2 ianuarie 1922

Anul nou, 1922, când trebuia să apară primul număr din noua gazetă, se apropia grabnic.

În strada Mitropoliei, care pe atunci se chema strada Măcelarilor, la nr. 45, sediul Consistoriului şi al Tipografiei Arhidiecezane, se goliră camere, se amenajară mese, dulapuri, scaune – pentru noua redacţie şi administraţie. La poartă apăru inscripţia: „«Lumina Satelor» – foaie săptămânală pentru popor”.

Numărul 1, anul I, apăru, aşa cum se plănuise, la data de duminică, 2 ianuarie 1922, dar fără colaborarea multora dintre cei prezenţi la consfătuirea de la început.

Sub titlul foii, era tipărit: Redactor responsabil – preotul Iosif Trifa.

Pe prima pagină era o „Binecuvântare arhierească”, un fel de recomandare pe care redactorul responsabil o punea în fruntea noii gazete, pentru a-i deschide drumul spre cititorii la care se ducea. În primul rând, la preoţii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Iată-i cuprinsul:

…Înalt Prea Sfinţitul nostru Mitropolit Nicolae, cu a cărui încurajare scoatem gazeta aceasta, ne trimite, la rugămintea noastră, următoarele cuvinte:

„Cu dragă inimă împărtăşim binecuvântarea Noastră arhierească gazetei «Lumina satelor» care, cu ziua de astăzi, porneşte la drum de lângă scaunul Mitropoliei Noastre, ca să împrăştie lumină până la cele mai îndepărtate unghiuri ale ţării noastre, pentru sufletul credinciosului nostru popor.

Luându-şi lumină din lumina lui Hristos, care luminează tuturor, ea va turna în sufletele celor ce o vor citi cu luare-aminte învăţăturile credinţei celei mântuitoare, poveţele dragostei fără de care nici un lucru trainic nu se poate sălăşlui între oameni, şi nădejdea în tot binele pe care, prin munca şi silinţele noastre, suntem datori să-l coborâm în alcătuirea vieţii dintre noi.

Sfaturile şi îndrumările acestei gazete se vor potrivi cu trebuinţele zilelor noastre, ca să fie spre întărirea bunelor năravuri, spre povăţuire către împlinirea datoriilor cetăţeneşti, spre buna chivernisire a gospodăriei naţionale, spre cumpăt şi cruţare în toate, spre călăuzirea tineretului, spre pacea şi buna înţelegere dintre toţi fiii neamului nostru românesc.

Ea va fi scrisă cu dragoste de popor, spre luminarea şi binele lui, şi cu aceeaşi dragoste aşteaptă să fie primită şi citită.

Recomandând-o tuturor iubiţilor noştri creştini, rog pe Bunul Dumnezeu să-Şi coboare darul şi binecuvântarea Sa peste cei ce o vor scrie şi peste toţi acei care o vor citi, ca să slujească spre înălţarea inimilor, spre întărirea voinţei în toate cele bune, spre înălţarea credinţei în suflete, spre bucuria Bisericii, spre fericirea patriei, spre lauda şi preamărirea lui Dumnezeu…

Nicolae Bălan,

Arhiepiscop şi Mitropolit”

Alături de acest „Cuvânt înainte”, un titlu mare arăta arzătoarea iubire şi durere din inima acelui mic „David” care pornea la marea luptă contra uriaşului „Goliat”, numai în numele lui Hristos:

„ROMÂNIA MARE” şi pricinile pentru care ea nu este aşa cum o credeam şi o aşteptam…

…Sunt multe pricinile pentru care ţara noastră cea nouă este aşa cum este şi nu cum ar trebui să fie. Unele din acestea le voi spune.

Încep cu una sufletească. Am luat-o din Biblie…

Israelitenii au stat sute de ani în robia egiptenilor şi a lui Faraon. Era grea robia şi suspina poporul, făcând cărămizi şi palate pe seama lui Faraon. Nădejdea însă nu şi-au pierdut-o. În sufletul poporului chinuit şi apăsat de jugul robiei, trăia credinţa, nădejdea trezită şi vestită de proorocii lor că vor scăpa o dată şi o dată şi vor trece într-o ţară mândră şi fericită, în Canaanul făgăduit.

Şi a sosit şi vremea vestită prin prooroci. Israelitenii au scăpat din robie, au trecut Marea Roşie şi au plecat spre ţara făgăduinţei, spre Canaan.

…Dar aţi citit şi aţi auzit din Biblie câte au păţit şi au suferit israelitenii după ce au scăpat din robie şi până ce au ajuns în Canaan. O dată n-aveau pâine, o dată n-aveau apă, şi întreaga lor cale a fost un lanţ de necazuri, de lipsuri şi de suferinţe.

Dumnezeu a voit să fie aşa, căci în Biblie citim că israelitenii, după ce au scăpat din robie, s-au făcut răi, cârtitori, neascultători. Cei ce răbdaseră ani de zile robia lui Faraon, la cele dintâi greutăţi, începură a cârti şi a mustra pe Moise şi pe Aaron că i-au scos din Egipt, pentru că acolo aveau carne destulă… iar alţii şi-au făcut un viţel de aur, cu jocuri şi tămbălăuri, tocmai în vremea cea sfântă când sus, pe muntele Sinai, Moise primea, între tunete şi fulgere, Tablele Legii…

Biblia ne spune că Dumnezeu a pedepsit aceste greşeli ale lui Israel cu aspră pedeapsă, grăindu-le prin gura lui Moise astfel:

«Voi nu veţi intra în pământul făgăduinţei, ci în pustia asta vor cădea şi rămânea oasele voastre. Numai după ce se vor topi oasele voastre în pustie vor putea intra fiii voştri în Canaan».

…Şi aşa s-a şi întâmplat. Pentru păcatele lor, toţi au murit pe drum, înainte de a ajunge în ţara făgăduinţei, în ţara cea frumoasă şi fericită…

…Şi noi, românii, ne-am avut robia noastră. Ca israelitenii, ne-am avut şi noi egiptenii şi faraonii noştri, adică străinii care ne-au stăpânit. Sute de ani a purtat şi poporul nostru pe umerii şi pe sufletul său această grea robie. Dar nădejdea nici ei nu şi-au pierdut-o. În sufletul poporului nostru trăia frumosul vis, trăia ţara vestită de proorocii noştri, de învăţaţii neamului nostru: Canaanul nostru, ţara făgăduinţelor şi a aşteptărilor noastre de veacuri. Şi, iată, a sosit şi pentru noi plinirea vremii. Am scăpat şi noi de robia cea lungă. Din robie am scăpat, dar, iată că n-am ajuns în «Canaanul cel plin cu miere şi lapte».

…Am ajuns şi noi în pustia necazurilor şi lipsurilor. Dumnezeu vrea aşa, pentru că şi noi, după ce am scăpat din robia străinilor, ne-am stricat năravurile şi purtările. În robia noastră de ieri, eram şi noi un popor în sute de feluri necăjit şi apăsat. Aveam însă credinţă tare în suflet… Aveam în «Egiptul» nostru de ieri proorocii noştri… care îmbărbătau şi sfătuiau poporul şi îi întăreau nădejdile în ţara noastră viitoare.

Azi însă, după ce am scăpat din robie, parcă nu mai suntem cei de ieri. Ne-am schimbat şi ne-am stricat… şi glasul proorocilor noştri nu mai este ascultat cu dragostea şi evlavia de ieri, aşa precum nici dintre ei unii n-au mai rămas proorocii de ieri. Prin vânturile şi furtunile pline de otravă… ni s-a înveninat credinţa, ni s-a pierdut dragostea şi ni s-au umplut sufletele de otrava păcatului. O vedem această otravă, o simţim pe toate drumurile şi ne întâlnim cu ea. Ea este aceea care a golit bisericile de oameni şi sufletele de credinţă.

…Dacă credinţa de ieri ne-a întărit să purtăm lanţurile robiei o mie de ani, otrava de azi strigă din sufletele unora că nu se mai poate aştepta nici o zi, două…

…Ce va fi cu noi? – mă veţi întreba. Răspunsul este uşor: israelitenilor le-au arătat calea spre Canaan stâlpul de foc şi norul luminos… Numai acestea ne vor arăta şi nouă drumul cel bun… De nu le vom căuta şi asculta, ci vom merge mai departe pe calea pe care mergem acum, vom păţi şi noi ca israelitenii din vechime…

Dar de ne vom opri… de ne vom ridica şi noi ca fiul rătăcit din Evanghelie şi vom pleca înapoi spre Casa Tatălui Ceresc, să ascultăm de poruncile Lui, atunci se va ridica negura necazurilor dinaintea noastră şi vom vedea Canaanul cel frumos, România noastră cea… fericită.

Părintele Trifa

Acesta era gândul mântuitor cu care a pornit el, de la început, la lupta şi munca uriaşă pentru mântuirea sufletească a acestei scumpe ţări. Şi călăuzit de stâlpul de foc şi de norul cel luminos care erau Numele şi Cuvântul Mântuitorului Iisus, el a pornit ca un profet ceresc în fruntea poporului spre acel minunat „Canaan” al mântuirii noastre.

Să începem de la început – spunea el, mai departe, în pagina a treia…

La temelia noii rânduieli din sat – şi din ţară – trebuie puse teama de Dumnezeu şi ascultarea de Cuvântul Lui.

Să începem de la acest început: de la credinţa şi iubirea lui Dumnezeu… căci fără acest început nu se va face nimic bun şi statornic.

…Numai o singură doftorie poate da lumii şi ţării noastre sănătatea şi mântuirea: să se întoarcă oamenii şi popoarele la Iisus, la învăţătura şi la porunca Lui de iubire. Atunci va sosi pacea şi liniştea statornică între oameni şi între popoare.

«Lumina Satelor» nr. 1, din 2 ian.1922, pag. 4

 

În afară de condeiul Părintelui, prea puţine se mai văd în paginile gazetei. Sub diferitele nume tipărite în foaie, era tot el…

Unele dintre scrieri el le semna: Părintele Trifa, altele: I. Tâlcuitor, altele: T. Povaţă, altele I. T. Din toate acestea se vede limpede că toată munca trebuia, chiar de la început, s-o poarte singur. E bine să se ţină minte acest lucru, pentru că mai târziu, când clădirea va fi ridicată, vor veni mulţi să se laude „ce greu au muncit” şi ei atunci.

Dar toate colecţiile foii, începând cu anul I, stau mărturie împotriva tuturor lăudăroşilor de mai târziu. Nici măcar numele părintelui Moruşca nu apare decât în nr. 14, adică de Paşti, în 10 aprilie 1922, cu un articolaş.

Aceasta a fost totuşi şi un bine, căci, prin lipsa altora, omul lui Dumnezeu a avut loc mai mult şi mână mai liberă să umple paginile cu Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu şi cu lumina cerească a Duhului Sfânt.

Istoria unei jertfe / Traian Dorz. – Ed. a 2-a, rev. – Sibiu: Oastea Domnului, 2016 – vol. 1

error

Author: Editor

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *