Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Aduceri aminte: 7 ianuarie 1983

Aduceri aminte: 7 ianuarie 1983

Aduceri aminte: 7 ianuarie 1983

Doream neapărat să ies din camera asta. În felul acesta vedeam singura mea salvare. Între oamenii aceştia simţeam că nu mai pot supravieţui. Încă nu eram total convins că tocmai pentru mine s-a aranjat totul aici şi pentru a grăbi clipa când într-adevăr să nu mai pot. Şi observam pe toţi supraveghetorii mei uitându-se foarte atenţi la mine şi interesându-se şi direct, şi indirect de starea în care sunt. Se căutase în toate privinţele să mi se grăbească sfârşitul. Dreptul de alimente cumpărate pentru o sută lei lunar, pentru ameliorarea hranei, mie nu mi se aproba, sub motiv că nu am bani la grefă.

Scutirea de a face planton sau corvoadă în cameră, de care se bucurau cei bătrâni şi bolnavi, mie nu mi s-a recunoscut.

Dreptul la pat şi la două pături în sezonul friguros, la fel.

Patul în care dormeam trebuia să-l împart cu un alt bătrân, un ţigan învinuit de crimă, şi era jos sub geam. Eu trebuia să dorm cu spatele la perete, înghesuit de ţiganul care mă împingea cu spatele în ţeava de apă care trecea în afara peretelui, în lungul patului meu, rece ca un sloi de gheaţă şi de care stăteam lipit cu spatele şi nu mă puteam feri nicidecum. Nu îndrăzneam să-i spun nimic ţiganului, tovarăşului meu de pat, fiindcă îndată mă înjura şi mă izbea. Aşa că durerile reumatice de la ţeava rece mi s-au întins în toate oasele, de la picioare, prin şira spinării, până la creştetul capului.

Ziceam că în altă cameră, în oricare alta, aş fi putut supravieţui mai uşor şi aş fi rezistat mai mult. Dar nu ştiam că şi Dumnezeu, şi oamenii hotărâseră să stau aici.

În ziua raportului, am ajuns ultimul în faţa mesei dincolo de care stăteau alături tânărul căpitan, ajutorul comandantului, împreună cu grefierul civil al penitenciarului. Amândoi m-au privit cu trufie şi dispreţ. Grefierul conştient, tinerelul ofiţer, cred că inconştient.

Am rostit, din umilitoarea poziţie de drepţi în faţa lor, stupida formulă de prezentare, apoi le-am înfăţişat în modul cel mai reglementar şi mai clar cu putinţă neînsemnata mea rugăminte de mutare în altă cameră, mai liniştită, cu mai mult aer şi mai puţin fum, mai suportabilă pentru boala şi bătrâneţea mea.

– Dumneata văd că ai mai fost închis mulţi ani în trecut, zise căpitanul.

– Da, înainte de 1964.

– Acum vei executa doar 6 luni din cei doi ani, da?

– Aşa ştiu că scrie regulamentul.

– Dânsul este un caz special, zise grefierul civil, aplecându-se spre urechea căpitanului şi arătându-i ceva scris în dosarul meu pe care îl luase în mână şi, îndoit, i-l arăta, ferindu-se.

– Da… zise căpitanul, privind scrisul arătat de grefier; şi apoi, uitându-se nervos la mine, se răsti:

– Ţi-am notat cererea. Când vom avea o cameră mai potrivită pentru tine, te vom muta acolo. Până atunci stai unde eşti. Poţi să pleci…

Asta se întâmpla la începutul lunii noiembrie.

În ianuarie eram tot acolo. De acolo m-am eliberat în ziua de 7 ianuarie 1983 – ziua altui sfânt martir: Ioan Botezătorul.

Câtă dreptate avea Cel ce mă îndemnase să nu le cer nimic acestor oameni! Probabil că acea cameră mai potrivită, la care se gândea pentru mine căpitanul, era morga. Dar Domnul m-a eliberat El mai înainte de a ajunge acolo, pentru că El avea alt plan pentru mine.

Poate că a fost totuşi şi un bine că le-am cerut ceva… Pentru ca să mă încredinţez încă o dată de dreptatea acelui adevăr căruia mă hotărâsem de mult să-i fiu credincios… şi de planul celor care mă condamnaseră mai dinainte, conştienţi, nu la doi ani închisoare, ci la moarte. Şi mai de încă ceva: că şi aceşti doi oameni în faţa cărora fusesem, când ne vom mai vedea la judecata lui Hristos, să n-aibă nici o dezvinovăţire spunând că n-au ştiut de condiţiile în care eram pus şi că nu s-au unit în complicitate cu toţi ceilalţi care uneltiseră moartea mea, de la anchetatori, la judecători şi până aici la ei.

Doar atâta cerusem tuturor celor care îmi provocaseră această uriaşă nedreptate: să-mi uşureze cât de puţin din ultimele chinuri de pe crucea mea. Dar nici atâta n-au vrut. Mi-am adus atunci aminte de ultimele cuvinte ale Mântuitorului meu Iisus de pe Crucea Lui, când a strigat: Mi-e sete! Şi El le cerea călăilor Săi atunci doar ceea ce nu-i costa nimic, un strop de apă. Dar nici atâta nu I-au dat nici Lui.

Se vede că mereu drumul este acelaşi.

În noaptea de 23 noiembrie, între unele din cele mai grele încercări, Domnul m-a înştiinţat într-o scurtă vedenie că înainte de 11 ianuarie voi fi acasă. M‑am mângâiat şi întărit nespus de mult cu această tainică şi duioasă înştiinţare, după cum făcusem şi în Săptămână Patimilor din 1960 în beciul Securităţii din Cluj, când mai fusesem într-o astfel de stare… Dar eram încredinţat şi acum, ca şi atunci, că această casă va fi Casa mea cea de Sus. Şi mă pregăteam în linişte, cu lacrimi şi cu dor să merg la Acasa aceasta.

Zi şi noapte mă frământam cum să-mi împlinesc cel mai bine în acest timp scurt datoria pe care mi-o simţeam, de trimis al Domnului aici în mijlocul acestor nenorociţi. Făceam tot ce omeneşte îmi era cu putinţă în acele condiţii, dar cu groază constatam că, în afară de cei trei condamnaţi pentru păcate mici, care se hotărâseră pentru Domnul în lungile mele stări de vorbă cu ei, toţi ceilalţi, vinovaţi de păcate mari, erau căzuţi atât de adânc în stăpânirea diavolului, încât nu numai că nu simţeau nici un fel de mustrare de conştiinţă pentru păcatele lor şi nici o dorinţă după iertarea lui Dumnezeu, dar îşi manifestau o ură atât de violentă şi turbată faţă de Hristos şi Numele Său Sfânt, încât nu te suportau nici să le pomeneşti de El. Izbucneau în blesteme şi în ocări fioroase îndată ce mă apropiam de ei cu vreun îndemn spre Dumnezeu. Nu puteau nici înţelege şi nici suferi, măcar să le pomeneşti despre mântuirea şi întoarcerea lor la Dumnezeu. Înjurau atât de urât, la orice cuvânt, numai Numele cel Sfânt al lui Dumnezeu, atât ungureşte şi ţigăneşte, cât şi româneşte, încât am renunţat să mă mai şi apropii de ei… În suferinţă, starea celui vinovat devine şi mai rea, după cum tot în suferinţă, starea celui nevinovat devine şi mai bună. …

 

Se apropiau Sărbătorile noastre Sfinte de Naşterea Domnului Iisus, Anul Nou, Boboteaza. Cu sufletele pe care le salvase Domnul din laţul păcatului prin întunericul acestor locuri, ne rugam împreună atât la apelul de dimi­neaţă, cât şi la cel de seară, căci atunci erau nişte momente mai liniştite, în aşteptarea venirii schimbului de secţie. Atunci stăteam în picioare spre mijlocul camerei, lipiţi de paturi, căci trebuia prin mijloc să fie loc gol, să treacă gardianul cu lungul lui ciocan de lemn cu care lovea de fiecare dată toate zăbrelele groase de fier, ca nu cumva noi să le fi rupt sau tăiat cu ceva peste zi ori peste noapte. Era o muncă stupidă, întâi pentru că era imposibil să fie tăiate cu ceva. Iar a doua, pentru că, chiar dacă ar fi putut vreun Samson să smulgă aceşti drugi de fier prin peretele acesta gros de un metru, tot n-ar fi putut sări de la etajul acesta de la o înălţime de zece metri. Dar chiar dacă ar fi şi putut sări, cădea în curtea îngustă, la cinci metri de marele zid, deasupra căruia stătea paznicul cu puşca mitralieră…

Ce zadarnică formalitate! Nişte zăbrele de fier atât de groase, nişte pereţi atât de groşi, iar noi nişte biete făpturi lipsite de orice putere şi de orice mijloc de salvare. În afară de asta, de aici şi până afară sunt trei porţi şi trei ziduri înalte de cinci metri şi cu sârme ghimpate, nenumăraţi străjeri înarmaţi pe ziduri, iar în curte cinci câini uriaşi care urlau toată noaptea, umplând totul de groază…

Dar aşa era regulamentul. De cum suna clopoţelul pentru pregătirea de apel şi până ce venea cel cu marele ciocan la gratii şi cel cu tabla pentru număr, mai era uneori timp destul când, în general, se potolea larma şi când se putea concentra gândul şi inima la rugăciune. Noi cei patru ne aranjasem aşa şi cu paturile şi cu locurile la număr şi la mâncare, cam împreună. Dumnezeul marilor îndurări m-a ajutat totuşi să aflu şi acolo aceste câteva suflete care până la urmă dădeau o frumoasă dovadă despre schimbarea lor. Vorbeam cu ei în şoapte din Cuvântul Sfânt al Domnului. Învăţam cântări, meditam şi ne rugam oricând găseam un timp potrivit. Iată cum se poate rezolva fericit şi problema fraţilor. Dacă nu pot merge cu tine de afară, ţi-i poţi afla acolo. Harul lui Dumnezeu ne ajută totdeauna să-i aflăm, dacă îi căutăm din toată inima, pentru El.

Cineva m-a pârât că am ceva ascuns la pat şi în câteva rânduri, la percheziţia săptămânală, mi-au fost răscolite toate lucrurile, descusute peticele, desfăcut brâul de cârpe. Nu mi s-a aflat nimic, pentru că nu avea ce să mi se afle. Dar asta m-a făcut să privesc mai atent la cei din jurul meu care primiseră sarcina să mă pândească. Noaptea, când mă rugam ori scoteam iconiţa cu Domnul meu Iisus spre a-I privi Faţa şi a-I săruta rănile, aruncând pe neaşteptate ochii spre paturile unora, le surprindeam privirile viclene pândindu-mă… Ce ocupaţie satanică – şi erau unii dintre cei mai nefericiţi, pe care îi ajutam cel mai mult cu mâncarea mea.

Se apropia nu ştiu ce eveniment politic şi mulţi puneau speranţe într-un decret de graţiere care – spuneau ei – trebuie să vina neapărat. Aici în cea mai mare parte a timpului nu se discută şi nu se speră decât asta. Dar unii, dimpotrivă, nu credeau şi nu sperau nimic.

Eu aveam o neclintită încredere în Domnul meu Iisus şi în promisiunile Lui – cu înainte de 11 ianuarie. Eram sigur că, ori vine un decret, ori nu vine, înainte de această dată eu voi fi acasă. Spuneam celor de lângă mine că făgăduinţele Domnului nu m-au înşelat pe mine niciodată – şi nu mă vor înşela nici acum.

În cameră ni se aduceau ziare, iar de la bibliotecă puteam lua cărţi de citit. Puteam şi cumpăra cărţi, cei care aveau bani la grefă, fiindcă lunar se organiza în club câte o expoziţie de cărţi cu vânzare. Când îmi dăduseră bani în primele două luni, îmi cumpărasem şi eu vreo câteva cărţi pe care se punea pe loc o ştampilă cu inscripţia „Proprietate personală” şi pe care, la eliberare, puteai să le iei acasă ori, la vorbitor, să le dai familiei.

Din ziarele sosite la sfârşitul lui decembrie am aflat că într-adevăr s-a dat un decret de graţiere pentru nişte infracţiuni între care intra şi a noastră. Slăvit să fie Domnul, iată că şi de data aceasta anii au fost în Mâinile Lui, nu în mâinile vrăjmaşilor noştri. Şi eliberarea noastră nu se va întâmpla cum au voit ei şi nici când plănuiseră cei ce urzeau moartea.

La difuzorul camerei unde se auzea tot ce se comunica din partea administraţiei pentru deţinuţi – şi se auzea probabil şi ce se discuta în cameră printre noi – s-a anunţat oficial despre prevederile decretului. Eram sfătuiţi să fim cu răbdare, că grefa lucrează şi întocmeşte fişele de eliberare. Toată operaţia trebuie să se termine în opt zile şi până atunci vor fi eliberaţi toţi cei ce beneficiază de prevederile decretului.

Eu ştiam că voi fi printre cei din urmă care vor fi scoşi. Dar am răbdare şi slăvesc pe Dumnezeu pentru grija Lui cea minunată şi pentru făgăduinţa Lui din 23 noiembrie, care, iată cum se împlineşte întocmai.

Într-adevăr aşa a fost când, în sfârşit, în ziua cea din urmă şi printre cei din urmă s-a rupt şi laţul meu. M-au strigat pe nume şi m-au scos la grefă. Am rămas surprins când mi-au dat 1500 de lei pe care îi aveam sosiţi şi depuşi acolo de familie şi de fraţi, pentru cumpărăturile legale de hrană.

– Vedeţi, am zis, când duceam foame şi lipsă în cameră şi aş fi putut cumpăra ceva de mâncare din aceşti bani, mi s-a spus că nu mai am nici un leu la grefă. De ce s-a putut proceda totuşi aşa faţă de mine?

– Eu nu ştiu. Raportează la şefu’…

Este Cine să raporteze, am gândit eu şi este Cine să judece.

M-am dus spre cel care ne elibera fişele, fiindcă mă strigase, era rândul meu. Era grefierul cel de la raportul din noiembrie.

– Ai avut mare noroc, îmi zise el, privindu-mă întunecat şi arătându-mi unde să semnez. Vezi să nu mai faci alte prostii ca să vii din nou aici. Că atunci nu mai scapi, fii sigur.

Nu i-am răspuns nimic.

Ce bine totuşi că n-am cheltuit banii. Iată că acum am pe ce să-mi cumpăr bilete de tren şi am să dau şi unora care erau cu mine şi n-aveau nici un ban de drum…

Când am ieşit pe poartă, mă aşteptau mulţi fraţi. Aflaseră din comunicatele de la radio, dar mai ales de la emisiunile din străinătate care anunţaseră de câteva zile eliberarea noastră, mulţumind Domnului şi preamărind Numele Lui.

Într-adevăr, cât de mare şi de puternic este Domnul peste tot pământul şi cu câtă credincioşie se împlinesc făgăduinţele Lui! Binecuvântat să fie Domnul Care nu ne-a dat în mâinile lor, ci ne-a ţinut tot timpul numai în Mâinile Lui! Când vremea eliberării noastre a sosit, atunci a sosit şi eliberarea aceasta. Laţul lor s-a rupt. L-a rupt Dumnezeul nostru, iar noi am scăpat. Câtă dreptate am avut încrezându-mă în Domnul şi nădăjduind în izbăvirea Lui!

Domnul Dumnezeul nostru să vă răsplătească vouă, tuturor fraţilor şi surorilor noastre, care v-aţi rugat pentru noi, care aţi alergat şi aţi lucrat ca libertatea noastră să nu depindă de cei ce ne-au judecat şi ne-au condamnat (în ascuns) la moarte. Ci aţi lucrat prin Domnul, ca să fie aşa cum a fost iz­băvirea noastră.

Îndată după ce am ajuns acasă, am aflat multe lucruri uimitoare şi minunate. Printre cei dintâi care au venit la mine ca să mă vadă, era şi un frate preot din apropiere, care, printre alte lucruri ce credea el că mă interesează, îmi spunea foarte bucuros că s-a mai înfiinţat în ţară încă două episcopii noi, că s-au pictat frumos câteva biserici, că s-au ţinut nu ştiu ce conferinţe confesionale, că s-au petrecut nu ştiu ce festivităţi…

– O, e frumos şi asta, i-am zis eu cu tristeţe. Dar dacă Hristos Cel din închisori şi Hristos Cel din orfelinate, şi Hristos Cel din casele de nebuni, din azilurile de bătrâni, din colibele de la periferiile oraşelor ori din corturile de ţigani, ori din suferinţele milioanelor de analfabeţi ai Evangheliei, dacă Hris­tosul Acesta rămâne tot flămând, tot gol, tot bolnav, tot neglijat şi nemân­gâiat, la ce folos sunt toate laudele, parada, fastul şi faţada noastră? La Judecata Lui cea Înfricoşată, Hristos cel Drept nu ne va întreba în primul rând câte episcopii am înfiinţat, câte case parohiale am zidit, câte biserici am pictat, câte conferinţe şi festivităţi am organizat, ci câtă suferinţă fizică şi sufletească a semenilor noştri am alinat-o!

Iată numai nişte exemple: e plină lumea de la marginile oraşelor şi satelor de ţigani care trăiesc în cea mai crudă mizerie sufletească. Sunt pline spitalele, închisorile, orfelinatele, azilurile şi ospiciile de mii şi mii de nenorociţi care nu au pe nimeni, care trăiesc şi mor în cele mai cumplite condiţii de mizerie şi promiscuitate. Câte patriarhii, câte mitropolii ori episcopii, ori protopopiate, ori parohii se duc să ia oficial legătură cu conducerea acestor instituţii ale durerii, să propună vreo sumă de bani din marile lor venituri ori vreun ajutor de hrană, de îmbrăcăminte ori de cazare pentru uşurarea condiţiilor de viaţă ale acestor nefericiţi. E adevărat că ordinele strânse şi stricte de îngrădire a oricăror binefaceri sunt aspre şi interzic orice facere de bine, dar a riscat oare cineva pentru o astfel de iniţiativă, chiar dacă asta este acum ceva atât de neobişnuit? N-a riscat nimeni. Dar dacă ar fi încercat, cred că s-ar fi putut face mult… Dar nu se duce acolo nimeni să ofere măcar o carte din veniturile episcopiei ori ale comunităţii lor evanghelice, făcând aceasta în numele şi în dragostea Evan­gheliei lui Hristos, de pe urma căreia îşi strâng atâtea venituri şi îşi asigură cea mai comodă existenţă dintre câte sunt pe lume. Şi să ne mai mirăm apoi de înfricoşata osândă unde vor merge toţi aceştia când se va încheia actul de la Matei capitolul 25!

Traian Dorz,  din “Istoria unei Jertfe”, Vol. 4

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!