Traian Dorz
Fii cu foarte multă băgare de seamă, căci vorbirea de rău este păcatul cel mai răspândit printre oamenii clevetitori. Mulţi din aceştia merg foarte multă vreme şi pe lângă calea mântuirii, dar dacă Domnul nu-i bate odată peste obraz şi nu le zdrobeşte odată dinţii, ca să-i trezească şi să-i înveţe a nu mai vorbi de rău (Num 12, 14; I Tim 1, 20; 3 In 9-10), atunci, adesea, nimeni nu-i mai poate izbăvi de focul veşnic (Mt 7, 23; Ps 101, 5).
Ai fost izbăvit de robia minciunilor şi a înşelăciunii?
De dorinţa după „cinstea” lumii, după laudele şi înălţările ei deşarte?
Din nerăbdare, din nervozitate, din mânii, din certuri?
Din lene, din nepăsare, din dorinţa distracţiilor păcătoase?
O, dacă ai fost cu adevărat izbăvit de acestea, atunci fereşte-te să nu mai păcătuieşti!
Fereşte-te să nu mai apuci iarăşi pe povârnişul primejdios al păcatului sau al păcatelor avute înainte!
Căci ce altă jertfă de mântuire ar mai putea exista vreodată pentru un suflet care din nou păcătuieşte, cu voia, după ce odată a primit cunoştinţa adevărului şi a fost spălat cu Singurul Sânge care s-a vărsat numai o singură dată? (Evr 10, 26).
Domnul Iisus a spus odată: „Toate păcatele şi toate hulele pe care le vor rosti oamenii li se vor ierta, dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt nu va căpăta iertare în veac, ci va fi vinovat de un păcat veşnic” (Mc 3, 28-29).
Păcatul acesta îl pot face numai cei credincioşi, adică nu-mai cei care, prin întoarcerea la Dumnezeu şi prin spălarea naşterii din nou, au fost curăţiţi odată de păcatele lor şi au fost sfinţiţi prin Sângele lui Hristos.
Cum toată lucrarea aceasta a înnoirii şi curăţirii vieţii lor s-a făcut prin Duhul Harului Ceresc, căci Duhul Sfânt i-a adus la Hristos ca să fie iertaţi,
şi Duhul Sfânt a fost Călăuza şi puterea lor de viaţă nouă şi sfântă,
şi Duhul Sfânt a fost Mijlocitorul pentru ei, în rugăciune (Rom 8, 26),
şi Duhul Sfânt a fost trezitorul şi îndrumătorul tuturor ce-lor care am venit sau venim la Domnul Iisus, atunci, şi când cădem din nou, împotriva Duhului Sfânt păcătuim.
Acum, după Pogorârea Duhului Sfânt, noi trăim sub lucrarea puterii Sale sfinte.
Lucrarea Lui este ultima lucrare de mântuire a oamenilor din partea lui Dumnezeu.
Înainte ca Duhul Sfânt să-Şi înceapă lucrarea Sa vie şi mântuitoare într-o inimă omenească, omul săvârşeşte toate hulele şi păcatele împotriva Domnului, în necunoştinţă de adevăr.
Dar, după ce Duhul Sfânt a trezit în om conştiinţa păcatului,
iar omul a venit, prin credinţa în Iisus Hristos, la Tatăl şi a primit iertarea păcatelor sale,
sufletul se află mai departe sub stăpânirea Duhului Sfânt (Ef 1, 13-14 şi 4, 30; Rom 8, 9-15; II Cor 1, 22 şi 3, 6 etc.).
Odată cu primirea înnoirii sale şi chiar prin acest fapt, sufletul venit la Domnul Iisus capătă iertare pentru toate păcatele şi hulele rostite de el până în clipa aceea, pentru că a lucrat din neştiinţă în necredinţă (I Tim 1, 13).
Iar după aceea, trăind după îndemnurile Duhului Sfânt (Rom 8, 4)
şi fiind rob al neprihănirii, având Duhul lui Hristos (Rom 8, 9),
sufletul umblă călăuzit de Duhul şi aduce roadele Duhului (Gal 5, 16-25).
Atunci, Duhul Sfânt îl schimbă din slavă în slavă, în acelaşi chip al lui Hristos, în toată fiinţa, purtarea şi viaţa sa (II Cor 3, 18; Ef 4, 10-13).
Într-o astfel de viaţă, Cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi Şi-au făcut desăvârşit lucrarea:
1. Dragostea Tatălui a hotărât şi a pregătit mântuirea;
2. dragostea Fiului a înfăptuit-o;
3. iar dragostea Duhului i-a dăruit-o.
Ultima lucrare este a Duhului Sfânt.
După aceasta nu mai este alta;
cu aceasta omul trece în viaţa veşnică.
Când însă omul, neţinând seamă de înştiinţările Cuvântu-lui Sfânt al lui Dumnezeu, păcătuieşte din nou, părăsind adunarea sa (Evr 10, 25-26),
călcând legământul său (I Tim 5, 12)
şi credinţa sa (I Cor 15, 1),
părăsind învăţătura pe care a primit-o de la început (Ef 4, 14; 2 In 10-11; Gal 1, 8-9; Tit 3, 9-11; Rom 16, 17-18)
şi primind alt duh, alt Iisus, altă evanghelie,
omul calcă în picioare pecetluirea şi harul primit la naşte-rea sa din nou,
calcă în picioare poruncile Cuvântului Sfânt
şi păcătuieşte împotriva Duhului Care îl născuse din nou şi îi dăduse lumina, drumul şi lucrarea în care îl aşezase.
Atunci omul întristează pe Duhul Sfânt (Ef 4, 30),
stinge Duhul (I Tes 5, 19)
şi batjocoreşte pe Duhul Harului (Evr 10, 29).
Un astfel de om cade atunci din Duhul şi este părăsit de El.
Fiind părăsit de Duhul lui Dumnezeu, sufletul nu mai are atunci nici lumină, nici pricepere, nici putere, nici călăuză – şi ajunge căzut.
Ajunge fără credinţă, fără nădejde, fără iubire, adică fără Dumnezeu,
şi ajunge prăbuşit de şapte ori mai adânc şi mai rău ca înainte (Lc 11, 26),
ajunge purtat încoace şi încolo de orice vânt, apoi lăsat pe veci în rătăcire (Ef 4, 14; II Tes 2, 11-12).
Şi starea aceasta este apoi cea mai îngrozitoare cu putinţă, nu pentru că la Dumnezeu Tatăl nu s-ar mai găsi iertare pentru sufletul căzut
sau că Sângele cel Sfânt al Domnului Iisus nu l-ar mai putea spăla…
ci pentru că – alungând pe Duhul Sfânt din inima şi din viaţa sa – nu mai este cine să-l aducă la Hristos vreodată
şi nu mai este cine să-i trezească părerea de rău pentru păcat,
şi nu mai este cine să lupte cu el, ca să-l atragă la mântuire, cum făcuse Duhul Sfânt cu el înainte.
Căci, dacă Duhul Sfânt l-a părăsit pe om, nu mai există nici o altă putere să-l mai întoarcă spre iertare, ci numai puterile rele care îl stăpânesc mai cum-plit şi-l duc la osândă.
De aceea, cei care ajung astfel părăsiţi de Duhul Sfânt sunt în stare să săvârşească orice fel de păcate de moarte, orice hule, fără să se mai îngrozească de nimic.
O, ce înspăimântătoare stare au astfel de suflete!
Am cunoscut mulţi astfel de oameni.
Unii erau cândva foarte sârguincioşi şi cu alese însuşiri.
Chiar alergau şi se osteneau mult în lucrul sfânt.
Dar încet-încet au lăsat să li se strecoare în inimă la început puţină mândrie, apoi interes, apoi neascultare, apoi ambiţie – şi, prin ele, era diavolul!
Pe unii, căsătoria sau prietenia cu fiinţe care aveau alt duh, alte învăţături, alte credinţe, i-au atras uşor spre păcatul însoţirii cu învăţături străine (Rom 16, 17),
apoi i-a prăbuşit.
Pe alţii, şoapta vrăjmaşului ispititor: „Este scris!”, „sari din templul acesta!” (Mt 4, 6), i-a înşelat uşor şi i-a făcut să „sară” în alte crezuri, apoi în pierzare.
Unii au sărit într-o prăpastie, alţii, în alta. Pe satan cel înşelător nu-l interesa, numai să-i piardă.
Unii şi-au rupt picioarele, alţii inima, alţii capul, pe totdeauna, căci, pierzân¬du şi statornicia, ei, cu toţii, şi-au rupt puntea mântuirii veşnice, căci nu poţi spune că faci pasul acesta ca să asculţi vreun verset din Evanghelie (înţeles greşit), călcând alte versete ale aceleiaşi Evanghelii, cu neputinţă a fi înţelese altfel.
Neascultarea de învăţătura dintâi (adică de Adevăr) i-a dus pe cei mai mulţi la ruperea de adunarea dintâi (adică de Dragoste)
şi, nemaiascultând nici un sfat şi îndemn frăţesc, s-au rupt, au sărit din templu, au ascultat ispita satanei şi s-au prăbuşit.
Curând unii au fost văzuţi în adunări străine, cu femei străine, cu tovărăşii străine, pe căi străine…
Ba unul din aceştia a ajuns într-o stare că, voind să arate cât de grozav este el, bătea cu pumnul în masă şi înjura Nu-mele cel Sfânt al lui Dumnezeu şi pe Duhul Sfânt chiar cu cuvinte luate din Evanghelii, din Apocalipsa, din Cântarea Cântărilor, în chip aşa de înspăimântător cum nimeni nu mai auzise.
Cred că diavolul însuşi s-ar îngrozi să rostească asemenea hule împotriva lui Dumnezeu… cum fac mulţi din aceştia!
Satana însuşi se teme să răstălmăcească Sfânta Scriptură chiar atât de îndrăzneţ. Iată până unde poate să se prăbuşească cine nu ia bine seama să nu cadă!
O, ce-mi spun mie spun tuturora: Vegheaţi şi rugaţi-vă, să nu cădeţi în ispită!
Acum, desigur, nu orice păcat în viaţa unui credincios duce la starea aceasta. Căci nu este nici unul din noi care să nu mai aibă chiar nici o greşală şi nici o abatere (Iac 3, 2)
şi nu chiar orice păcat duce la moarte (I In 5, 16).
Dar duce la moarte orice păcat, dacă nu-i recunoscut şi mărturisit îndată ce omul îşi dă seama de el.
Orice păcat poate să ducă la moarte, dacă este tăinuit şi continuat, căci ajunge să-L alunge din inima omului pe Duhul Sfânt.
Când însă cineva dacă a căzut într-un păcat simte mustrări de conştiinţă şi chinuri sufleteşti, chiar aceasta este dovada că Duhul Sfânt Se luptă cu el să-l aducă iarăşi la Mijlocitorul şi Mântuitorul Iisus Hristos, ca, plângându-şi păcatul şi mărturisindu-l, să-I ceară Domnului, din inimă, iertare pentru el.
Dacă sufletul ascultă aceste mustrări şi chemări ale Duhului Sfânt, Dom-nul va avea milă de el, căci Dumnezeul nostru nu oboseşte iertând (Is 55, 7) – şi îl va spăla din nou.
Copilaşilor, vă scriu… ca să nu păcătuiţi! – spune Sfânta Scriptură.
Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Iisus Hristos Cel Neprihănit (I In 2, 1-2).
Să vină cu lacrimi şi pocăinţă la Sângele iertării Lui şi va fi iarăşi iertat.
Dar orice suflet care ştie cât de mult Îl întristează pe Duhul Sfânt păcatele şi neascultarea celor care ar trebui să nu mai poată păcătui (I In 3, 9) se fereşte cu toată grija de orice păcat. Îi este groază de orice rău (Rom 12, 9).
Când celui credincios i s-a întâmplat nenorocirea să cadă în vreun păcat, el se ridică îndată şi se căieşte, lepădându-l. Iar dacă mai este posibil, repară şi pagubele pricinuite cuiva prin acest păcat, pentru ca întreaga conştiinţă să-i fie împăcată.
Pentru aceasta ne-a aşezat Domnul în mijlocul Frăţietăţii, ca, ascultând de învăţătura Evangheliei prin care am venit la credinţă
şi de mustrarea şi sfătuirea frăţească,
să putem fi păziţi sau să putem fi scăpaţi de ispita şi de păcatul împotriva Duhului Sfânt.
Dar cine nu ascultă pe fraţi, cum să nu cadă? Şi cine nu primeşte mustrarea şi îndemnul, cum să se ridice?
Ferice de orice suflet care rămâne în dragostea frăţească şi în ascultarea învăţăturii dintâi, în smerenie!
Căci, trăind în lumină, acest suflet credincios umblă ca un fiu al luminii, în mijlocul fraţilor săi.
El bucură pe Domnul său cu roadele Duhului Sfânt, din ce în ce tot mai coapte, mai curate, mai gustoase, mai dulci şi mai multe în viaţa sa.
Astfel, el nu numai că se fereşte să nu mai păcătuiască, ci, croind cărări drepte cu picioarele lui, va fi o pildă pentru alţii (Tit 2, 7),
un slujitor curat al lui Dumnezeu
şi un fiu al luminii şi vieţii (Ef 5, 8).
Aşa trăieşte acel care L-a întâlnit pe Hristos.
Căci aşa trebuie să fie urmat Iisus!
O, Preasfinte Duh al lui Dumnezeu, Care ne-ai pecetluit pentru ziua răscumpărării
şi Care ne-ai făcut fiii Tăi prin naşterea din nou, prin credinţă şi prin învăţătura Frăţietăţii sfinte şi iubitoare în care ne-ai aşezat,
fii binecuvântat!
Te rugăm, păstrează-ne în smerenie şi în curăţie, cu frica şi dragostea ascultării, spre a nu cădea în veşnicul păcat neiertat împotriva Ta.
Fereşte-ne şi fă-ne să ne ferim de orice învăţătură străină şi de oricine care o aduce.
Fereşte-ne şi fă-ne să ne ferim de orice pas care ne-ar rupe de adunare, de fraţi, de Biserica Ta, în care ne-ai pus Tu de la început să rămânem acolo până la sfârşit.
Fereşte-ne de orice păcat care ne-ar face să Te întristăm, să Te stingem sau să Te pierdem pe Tine din noi
şi ne fă să ducem cu credincioşie lupta noastră sfântă până la capăt
şi credinţa noastră, neschimbată până la cunună (II Tim 4, 7-8).
Amin.
Traian Dorz
din „HRISTOS – LUMINĂTORUL NOSTRU”
(pag. 70-78)
