Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Să facm parte din familia copiilor lui Dumnezeu

Să facm parte din familia copiilor lui Dumnezeu

Să facm parte din familia copiilor lui Dumnezeu

din vorbirea fratelui Ioan Opriş

de la nunta de la Piatra Şoimului – 9 martie 1977

În Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

[Preaiubiţi fraţi] în Domnul şi preaiubite surori!

Pentru nimic în lume să-mi schimb programul, din ceea ce aveam de gând să vă spun. Dar dacă vocea nu m-ajută şi gălăgie este, atunci introduc în programul meu un cuvânt din Sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu, care zice aşa: „Cel ce vă tulbură pe voi…” (Pe cine? Pe voi! Pe voi, pe care v-am trimis să vestiţi Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu) „îşi va purta osânda, oricine ar fi el”. Şi un alt cuvânt al lui Dumnezeu spune aşa: „De multe ori v-am spus… şi acum plângând vă spun, că sunt unii care se poartă ca vrăjmaşi ai crucii lui Hristos. Dumnezeul lor este pântecele. Şi slava lor spre ruşinea lor va fi” (Flp 3, 18-19).

Şi acum să intru în problemă. Dacă voi fi ascultat. Puterile nu m-ajută.

Spune Sfântul Cuvântul al lui Dumnezeu aşa: „Vine tineretul Tău, Doamne, la Tine ca roua”. Un frate al nostru care acum a plecat la cele veşnice, din comuna Vinerea, judeţul Alba (un frate bătrân, care a plecat la cele veşnice încărunţit, dar şi în cele bune – slavă lui Dumnezeu!), a vorbit odată din acest Cuvântul al lui Dumnezeu: „Vine tineretul Tău, Doamne, la Tine ca roua”. [Apoi] în surdină, ca la ureche, a spus încet: „Ca roua vine, ca roua se duce”. Eu a trebuit s-o spun tare, că altfel n-auzeaţi. Dar aş fi fost cât se poate de bucuros să vă pot spune aşa cum numai Dumnezeu poate spune fiecărui cuget, fiecărei inimi deodată.

În urmă cu ani mulţi, tineretului ţării (şi mai ales universitarilor) li se spunea: „Studenţii – floarea ţării”. Aşa li s-a spus. Dar nu li s-a spus pe drept cuvânt. Pentru că cine-şi dădea atunci copiii să şi-i facă doctori şi ingineri? Chiaburii şi boierii. Restul… unu la mie. S-a spus că-i floarea ţării. Or, numai ei erau floarea ţării? Nu era tineretul întregii ţări, acela care era pe brazdele plugului, cu mâna bătătorită sau de sapă, sau de coasă, tinerii care erau cot la cot cu tatăl lor? Sau… dacă n-aveau tată, făceau treaba în locul tatălui lor. Acela nu era floarea ţării? Şi acela a fost floarea ţării. Poate mult mai „floare” decât celălalt.

Li s-a spus „floarea ţării”. Eu aş spune altfel. Voi, scumpilor şi doriţilor, şi iubiţilor, şi dragilor care m-aţi ascultat, pe toţi v-aş face aşa… o bucăţică cât un ou roşu şi v-aş băga în sân, să vă duc cu mine.

Mă bucur nespus de mult, mai ales de tineret. Mai ales de tineret, care este viitorul ţării. Dacă nu-i floarea ţării, e viitorul ţării. În voi este nădejdea. Bătrânii, rând pe rând, se duc. Unii, de seama noastră, de când nu mai ţin umbră printre noi… Ca mâine am, plecat şi noi. Voi rămâneţi stâlpii. Voi rămâneţi nădejdea. Dar să rămâneţi aşa cum a spus un frate de la Bucureşti odată, în adunarea din Bucureşti, în urmă cu patruzeci, cu cincizeci de ani. A intrat un frate de la Sibiu în adunarea din Bucureşti. Şi, când a plecat, îi spune fratelui de bază de-acolo – să-i spunem aşa – fratelui Grigore Oprişan:

– Frate Oprişane, dar aşa de puţini sunteţi în Bucureşti?

– Frate Gheorghe, noi avem adunări în mai multe cartiere. Dar presupunem că am avea numai aci. Şi numai aceştia am fi toţi, câţi ne vezi. Noi nu dorim să fim mulţi. Suntem mulţumiţi să fim şi puţini. Dar am dori din adâncul inimii şi din străfundul sufletului nostru, aceştia câţi suntem (chiar dacă am fi numai zece), să fim ca zece stâlpi pe care cerul cu încredere să se rezeme.

Fratele meu care stai tocmai în colţul acela sau dincolo, sau în cealaltă margine, sau oriunde te-ai afla, tânăr, băiat sau fată, eşti un stâlp în Biserica Dumnezeului Celui Viu? „Şi-l voi face, zice la Apocalipsa, un stâlp în Biserica Dumnezeului Celui Viu”. „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu”, zice Domnul Iisus, „precum şi Eu am biruit şi am şezut cu Părintele Meu pe scaunul Lui de domnie”.

Ieri stăteam de vorbă, în acceleratul ce venea de la noi spre Ploieşti, cu mulţi tineri… cu nişte soldaţi, acolo… Şi am vorbit mult şi cu un civil. Şi l-am întrebat:

– Dumneata spui că ai făcut parte din escorta Republicii?

– Da.

– Foarte bine. Era vreo diferenţă între escorta Republicii şi escorta regală?

– Pe aceea n-o ştiu, că era demult. Eu numai acu’, de doi, trei ani, am venit acasă.

– Dar acolo în escorta asta – sau gardă, mai bine zis, nu escortă…

– Da, da…

– Îl alege pe orice om… pe orice tânăr?

Apoi a început să spună prin câte examene a trecut. Şi iar îl examina, şi iar îl cântărea, şi iar îl cerceta, şi iar îl învăţa şi se uita la studiile lui şi aşa mai departe.

– Deci nu toţi [pot face parte din această gardă].

– Nu! Ci trebuie să fii ales pe sprânceană. Trebuie să fii şi destoinic, să fii şi frumos, să ai şi înălţimea…

Şi am întrebat:

– Înălţimea cât trebuie să fie?

– De la un metru 74, la 76.

Dragii mei, nu aceasta… [nu doresc] să vă pierdeţi timpul ascultându-mă pe mine asemenea lucruri. Dar probabil că vă gândiţi şi frăţiile voastre că eu vreau să scot ceva de-aici.

Ca să faci parte din escorta sau din garda prezidenţială sau regală (în altă ţară sunt regi) e o mare cinste; e o mare onoare. Trebuie să fii selecţionat, ales – cum spusei – pe sprânceană.

Dar dacă făceai parte din familia regală? Câtă onoare era pe tine, pe timpuri? Primeai numele de alteţa sa regală… sau cutare şi cutare… Câtă cinste nu ţi se dădea! La cei mari [li se spunea] majestate; la ceilalţi, alteţă şi aşa mai departe. Cinste, mare cinste… foarte mare. Toţi primeau numele de prinţi, din toată familia, de-ar fi fost şaptezeci de copii, cum a avut Ahab. (Ahab a avut şaptezeci de copii. Şi pe toţi cei şaptezeci de copii ai lui, Iehu, împăratul care a urmat la tron după el, i-a aruncat de la etaj, împreună cu împărăteasa, într-o curte pardosită cu lespezi de piatră şi acolo s-a făcut un morman de carne. I-a aruncat de sus.)

Şi acum, iubiţilor, mă gândesc: dacă faci parte dintr-o familie mare, câtă cinste pe tine! Dar Domnul Iisus spune în Apocalipsa, în capitolul 3, un lucru pe care l-am amintit adineaori: „Celui ce va birui îi voi da să şadă cu Mine”… Nu zice „alături de Mine”, „în dreapta Mea” sau „în stânga Mea”, cum i-a zis mama fiilor lui Zevedei Domnului Iisus: „Aş vrea ca copiii aceştia ai mei, în Împărăţia Ta, unul să stea de-a dreapta Ta şi altul de-a stânga Ta”. Nu-i cinstea destulă! Domnul Iisus spune că nu de-a dreapta, nici de-a stânga, nici „aproape de Mine”, nici „în anturajul Meu”, nici „din familia Mea”, nici „din escorta” sau „din garda Mea”. „Celui ce va birui”… deci ţie, frate, ţie, soră, care asculţi, ţie-ţi spune şi mie… (mie mi-a zis mai înainte cu ceva; frăţiei tale îţi zice acum) „îi voi da să şadă cu Mine pe scaunul Meu”. Nu „în anturajul Meu”. Nu „să facă parte din familia Mea”… sau nu ştiu cum… Ci să facă parte din familia copiilor lui Dumnezeu, „născuţi nu din carne, nici din sânge, nici din voia firii lor, cum zice Evanghelia din ziua de Paşti, ci din Dumnezeu”. Născuţi din Dumnezeu. Aceştia, care biruie dintre ei, vor sta cu Mine pe scaunul Meu, precum şi Eu am stat cu Părintele Meu pe scaunul Lui de judecată.

Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 5

error

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!