Ne spune mai departe Biblia că, atunci când Tatăl cel ceresc i-a strigat lui Adam: „Unde eşti?”, el, văzându-şi starea ruşinoasă în care se găsea şi văzându-şi, mai ales, starea nenorocită prin făptuirea păcatului în care se găsea, s-a ascuns plin de frică.
Făptuirea păcatului deşteptase în el frica. Iar el, sărmanul, a încercat să se ascundă. Şi s-a ascuns, crezând, sărmanul, că Dumnezeu nu-1 vede, că Dumnezeu nu-1 ştie. A crezut, sărmanul, că, dacă se ascunde el de faţa lui Dumnezeu, păcatul lui va fi uitat şi trecut cu vederea.
Dar n-a fost aşa.
Dumnezeu n-a putut suferi niciodată şi nu poate suferi păcatul. Păcatul e lucrul cel mai îngrozitor şi cel mai nesuferit înaintea lui Dumnezeu. Neprihănirea Lui n-a putut suferi acest păcat, a simţit îndată acest păcat şi a strigat după făptuitorul lui.
Dar bietul păcătos, în loc să-şi recunoască păcatul, încerca să dea vina pe soaţa lui, pe de-aproapele lui: „Femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat” (Fac 3, 12). Sărmanul Adam! El încerca să se scape învinuind pe altul, încerca să se ridice apăsând pe soaţa lui, pe de-aproapele lui.
Exact aşa face şi creştinul de azi! În faţa lui Dumnezeu, în faţa oamenilor, şi creştinul de azi arată cu degetul pe de-aproapele lui de atâtea ori, învinuindu-l de atâtea ori şi încercând să se scape de atâtea ori: „Nu eu; el e vinovat! El m-a amăgit, el mi-a zis ceea şi ceea, mi-a spus aşa şi aşa, iar eu l-am ascultat…”.
Sărmanul creştin!
Dacă Adam, când s-a văzut descoperit, nu ar fi aruncat vina asupra soţiei sale, dacă el n-ar mai fi încercat să se dezvinovăţească, dacă ar fi căzut cu faţa la pământ, plângând cu amar şi cerându-şi iertare plângând – cine ştie, poate Tatăl ceresc, în Mila Lui nemărginită, l-ar fi iertat, l-ar fi scăpat. Dar el n-a făcut aşa – şi a trebuit să îndure pedeapsa păcatului: moartea.
Frate creştine care ai ajuns pe cea mai de jos treaptă a păcatului – ia pildă de la Adam! Tatăl cel ceresc te strigă mereu prin fel de fel de încercări şi de necazuri: „Unde eşti?”. Iubitul meu, nu te uita în lături când auzi acest glas! Nu pentru altul se aude, ci pentru tine! ,,Tu eşti acela” (II Sam 12, 7). Tu eşti acela căruia îi strigă Dumnezeu: „Unde eşti?”. Nu încerca să te ascunzi sau să arunci vina ta pe altul! De pedeapsă tot nu vei scăpa!
Tu eşti acela! Îngenunchează plângând şi roagă-te plângând aşa:
Da, Tată Doamne! „Greşit-am la cer şi înaintea Ta şi nu mai sânt vrednic a mă chema fiul Tău” (Lc 15, 19). Ai milă de mine păcătosul şi nu Te uita la fărădelegile mele, ci la Mila şi Bunătatea Ta cea nemărginită…
O, iubitul meu, dacă ai încerca această scăpare, desigur, ai găsi-o. Dacă ai cere aşa iertarea şi mila Tatălui ceresc, desigur, le-ai găsi. Toţi câţi le-au căutat aşa le-au găsit! „Pe cine vine la Mine nu-1 voi izgoni afară”, a zis El.
Şi într-adevăr, nici n-a izgonit pe nimeni. Dovadă, Maria Magdalena, Zaheu, tâlharul de pe cruce şi atâţia alţii…
Se povesteşte că odată un vestit tâlhar, mustrat de conştiinţă, s-a dus la un pustnic şi l-a întrebat ce să facă pentru ca să poată fi iertat!
Ia butoiul acesta – i-a zis pustnicul – şi umple-l cu apă. Când va fi plin, să ştii că Dumnezeu te-a iertat.
A luat tâlharul butoiul pe care i 1-a arătat sfântul şi a început să toarne mereu la apă în el – dar butoiul nu se mai umplea… Deznădăjduit, atunci tâlharul a căzut în genunchi, plângând cu amar: „Doamne, oare eu nu mai pot fi iertat? Oare pentru mine nu mai este iertare şi mântuire? O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi?” (Rom 7, 24).
Şi îndată ce a căzut prima lacrimă de căinţă în butoi, acesta s-a umplut!
Iată, iubitul meu, acesta este şi începutul mântuirii tale: lacrimile căinţei şi hotărârea întoarcerii la Dumnezeu.
va urma
Eftimiu Florea din „Unde eşti?” Editura Oastea Domnului Sibiu, 2015
