IPS Longhin de Bănceni – Ucraina
Sfântul mucenic Longhin a fost sutaşul care era acolo când Mântuitorul Hristos purta crucea şi când a ajuns să fie răstignit, când s-a întunecat cerul, când s-a despicat muntele Golgota, când a văzut minunile care s-au petrecut, el a zis: „Cu adevărat acesta a fost fiul lui Dumnezeu!”… Şi a fost apoi decapitat. Capul a fost aruncat la gunoaie şi o femeie care era oarbă a fost dusă, când se căuta capul Sf. Longhin, şi l-a găsit acolo şi, când l-a aflat, ea l-a văzut. Iar Biserica Ierusalimului mi-a făcut un cadou cu sfintele moaşte ale Sfântului Mucenic Longhin şi atât de mult m-am bucurat şi n-am putut să nu vă aduc şi vouă, ca să vă bucuraţi de sfântul mucenic Longhin.
Întrebare: Preasfinţia voastră, vă rugăm vorbiţi-ne despre Lucrarea Oastea Domnului, cum şi când v-aţi apropiat de Oastea Domnului?
Rãspuns: A fost o răscruce în viaţă, nu ştiu, dar trebuie să vorbesc deschis, pentru că mulţi mă cunosc şi, înaintea lui Dumnezeu, trebuie să vorbim adevărul. În viaţa mea a fost o răscruce şi, de multe ori, mi-e ruşine să o spun, să vorbesc… Eram rămas un copil singur în lumea asta şi aveam mare nevoie de Dumnezeu. Mi-era tare greu şi nicăieri nu puteam găsi alinare. Din toată lumea asta numai în biserică mă puteam simţi bine, parcă pereţii bisericii mă înveleau, mă cuprindeau şi, când mergeam acolo, aveam o luminare, plângeam, mă rugam, veneam aşa de fericit acasă şi îmi doream întruna să rămân în biserică şi să nu mai vin acasă. Însă au venit nişte oameni de alte culte în viaţa mea şi eu nu aveam pe nimeni, eram singur şi nu ştiam adevărul, pe care cale trebuie să apuc ca să mă mântuiesc, dar îmi doream foarte mult mântuirea. Şi mă purtau când la adunările martorilor lui Iehova, când la alte confesiuni, când la baptişti. Desigur, aveau o purtare frumoasă, îmi plăcea cum se purtau, cum vorbeau, însă tare mă durea în suflet atunci când nu se vorbea de Maica Domnului şi nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci şi mă grăbeau ca să mă botez. Şi eu le spuneam că vreau să înţeleg două lucruri. Cu botezul eram de acord într-un fel, fiind copil, nu înţelegeam toate, dar nu eram de acord însă cu Sfânta Cruce pe care mama mea mi-a pus degetele ca să mă însemnez cu semnul Sfintei Cruci şi, când ne culcam, a rămas ceva de mare preţ în viaţa mea şi nu puteam să renunţ la Cruce şi la Maica Domnului.
După cum am spus de multe ori, când mi-era greu în casă, mai ales seara când trebuia să mă culc, când se întuneca afară, îmi venea tare greu pe suflet şi aveam o frică să mă culc în casă şi luam cartea necanonică Visul Maicii Domnului şi Patimile Mântuitorului, le citeam şi le aveam ca o mângâiere şi parcă o simţeam de faţă pe Maica Domnului şi mă culcam şi dormeam până dimineaţă atât de liniştit… şi asta m-a făcut ca să nu pot să mă despart de ele. Însă, până la urmă, am ajuns la concluzia că trebuie să mă botez şi apoi toate celelalte mi se descoperă: şi de Maica Domnului şi de Sfânta Cruce.
Acum avem multă tărie în ceea ce mi-e ruşine să spun de încercarea prin viaţă pe care am avut-o. Şi am vrut să mă despart de Biserică, să trec la martorii lui Iehova. Ei se ţineau cel mai mult după mine. Baptiştii veneau, tineretul venea la mine acasă, cântau frumos, vorbeau frumos, însă, nu vreau să judec pe nimeni. Desigur că şi pe mine, aşa cum stau în faţa voastră, mă credeţi poate un sfânt, dar suntem toţi nişte păcătoşi nevrednici, trebuie ca Dumnezeu să fie cel mai presus şi atenţia toată să I-o dăm Domnului Hristos, Maicii Domnului, sfinţilor, pentru că ei merită toate, noi nu merităm nimic în lumea asta decât mila lui Dumnezeu pe care s-o cerem să ne ajute.
Şi m-am dus, ca pentru ultima dată la biserică, a doua zi, ca să-mi iau rămas bun de la biserică. Aşa m-am gândit eu, ca un copil, şi am intrat şi, toată slujba, am netezit pereţii bisericii şi spuneam: „De acum nu mai vin niciodată la tine, eu mă duc pentru totdeauna de aici”… Mă uitam la sfintele icoane şi ziceam: „De acuma niciodată n-o să vă mai văd”…Şi am început să plâng în biserică, aşa de rău îmi părea că mă despart de biserică pentru totdeauna, aşa cum te desparţi de mama. Aşa de greu îmi era să mă despart şi, când am ieşit din biserică, am sărutat uşa bisericii şi am spus: „De-acum niciodată nu o să mai vin aici, la tine”.
Vorbind drept, de multe ori noi căutăm să vedem păcatele ori neajunsurile unui preot şi să luptăm împotriva lui Dumnezeu, a credinţei şi a Bisericii. Orice preot este luat din mijlocul poporului, spune la Evrei cap. 5, ca să aducă jertfe pentru păcatele poporului, cât şi pentru ale sale, pentru că şi el este un om plin de neputinţe; şi niciodată să nu judecăm. Eu vă îndemn şi pe voi, dar eu niciodată în viaţă nu vreau să mai judec pe nimeni, nu numai pe preoţi, dar nici pe mireni şi pe nimeni în lumea asta. Vreau ca toată lumea să se întoarcă la Adevăr. Mă rog la Dumnezeu ca toată lumea să cunoască Adevărul. Am ajuns la poarta bisericii şi am zis că fac pentru ultima dată semnul Sfintei Cruci şi, pe urmă, mă duc de aici. Şi, când m-am întors, mi-a spus cineva: „Uite, mai umblă şi nebunii ăştia printre case”… Erau câteva bătrâne şi câţiva oameni şi eu am întrebat: „Dar cine sunt ăştia?”. „Păi, uite, vin la biserică de dimineaţă, dar după amiază se mai strâng prin case şi cântă, nu ştiu ce fac ei acolo”. Dar eu am îngenuncheat seara şi m-am rugat: „Doamne, este o răscruce grea în viaţa mea şi nu ştiu unde să apuc! Tu ştii, Doamne, că eu nu am pe nimeni, n-are cine să mă înveţe, să-mi arate calea pe care trebuie să mă duc! Ajută-mă, Doamne, şi nu mă lăsa!”… Şi atunci am mers după ei şi am ajuns la casa unde s-au oprit. Era hram şi au intrat în ogradă. Eu am rămas la poartă, pentru că mi-a fost ruşine să intru. Ei s-au uitat în urmă şi m-au întrebat: „Tu, băiete, ce faci? Vrei să vii şi tu cu noi încoace?”. Eu am zis: „Aş vrea”… Şi am intrat în casă. Un om dintre aceia care erau acolo s-a rugat, a spus rugăciunile începătoare, Tatăl nostru şi s-a cântat „Preasfântă Născătoare a Domnului Hristos / cu multă bucurie noi te slăvim frumos”, pentru că era Naşterea Maicii Domnului atunci. Şi s-a cântat şi cântarea „Cruce sfântă părăsită” şi cântarea Sfintei Veronica – „Mahrama”, aşa cântă Sfânta Veronica în rai… Şi, în clipa aceea, am vrut să strig la toată lumea că sunt cel mai fericit că am găsit ceea ce aveam nevoie. Erau câţiva creştini din Oastea Domnului şi m-am alipit de ei.
Seara, au venit cei din sectă să mă ia la ei să mă boteze şi eu le-am spus că, astăzi, eu am găsit Adevărul şi rămân mai departe cu Biserica care e calea mântuirii cu Hristos – şi avem mântuirea aici. Ei mi-au spus că diavolul m-a întunecat şi nu ştiu ce fac, iar eu le-am spus că m-am rugat aseară lui Dumnezeu, şi nu la diavol, ca Dumnezeu să-mi arate calea. Şi, astăzi, mi-a scos Dumnezeu oamenii ăştia în cale şi acum vreau să rămân aici, în Biserică. De atunci, am cunoscut Oastea Domnului şi mă bucur mult… Numai un singur lucru pe care-l doresc este să rămân în învăţătura Bisericii, aşa cum a spus Părintele Iosif Trifa, fratele Traian Dorz: „Dacă vă vor fugări din biserică, voi să rămâneţi sub streaşina bisericii”, dar voi, de aici, să nu vă duceţi nicăieri, că numai aici e mântuirea. Deci, dacă am rămâne cu acea învăţătură, pentru că mulţi s-au depărtat de adevăr şi au început să creadă altfel şi să urmeze altfel şi de aceea de multe ori au adus multe necazuri Bisericii noastre.
(Culegere, după înregistrare, de sora Laura STANCIU)
Conferinţa „Copii,calea spre Hristos”
