Acest lucru ne va fi foarte lămurit dacă ne gândim o clipă la ceea ce este păcatul şi la urmările lui.
Păcatul este corupătorul (stricătorul) cel mare al tuturor lucrurilor lui Dumnezeu.
Păcatul l-a schimbat pe un arhanghel într-un duşman de moarte al lui Dumnezeu şi dintr-un înger al luminii, într-un spirit al răului.
Până nu s-a ivit el, în grădina Edenului era pace, fericire şi linişte. Îndată ce s-a arătat el (păcatul), nenorocirea şi jalea, plânsul şi durerea au luat locul cântecelor şi bucuriei. La privirea lui, toate florile din Eden se uscau şi toate fiinţele fugeau îngrozite. Grădina desfătărilor devine astfel, deodată, o vale a plângerii.
Înainte de a veni păcatul, Creatorul a spus despre pământ şi despre toate cele create că „sunt foarte bune”. Însă când s-a ivit păcatul, acesta L-a tulburat adânc pe Dumnezeu în inima Sa, făcând să-I pară rău că a creat o astfel de fiinţă cum e omul (Fac 6, 6).
Nimic nu strică şi nu întunecă atât de mult frumuseţea ca păcatul, căci el distruge chipul lui Dumnezeu din făptura Sa. Pe lângă aceasta, păcatul face creaturile lui Dumnezeu nefericite. Toate nenorocirile care au lovit pământul şi pe om sunt rodul lui, sunt secerişul lui. Şi să nu-l urască Dumnezeu pentru aceasta?
Păcatul! O, ce grozav cuvânt! Numai auzul numelui său mă face să mă cutremur, fiindcă în el văd pricina tuturor nenorocirilor care au prefăcut acest pământ un loc al scârbei, al lacrimilor şi amărăciunii, iar pe om, într-un nenorocit şi osândit…
Câte lacrimi, câte vieţi distruse, câte familii nenorocite, câte lucrări ruinate, câte vaiete, câte chinuri nu umplu cu glasul lor jalnic aerul în toate părţile, oriunde te întorci pe rotocolul acestui pământ! …
Pricina? Una singură: PĂCATUL!
Păcatul / Ioan Marini. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010
