În 1939, tata a fost luat pe front și mai venea din când în când pe acasã. Mama a nãscut un bãiat care a murit, iar dupã aceea m-a nãscut pe mine. Și aveam un an și jumãtate când mama mã lua în brațe și mergea la vecinu, unde venea cineva din familia Buruianã. Mama era și în corul bisericii și zicea: „Hai sã cântãm între vecini niște cântãri ale Oastei Domnului”. Cã înainte era un obicei, poate este și acum, între vecini era portițã, nu intrai pe stradã. Și acolo, la vecinu, erau vreo trei surori și a venit și fratele Costache Buruianã cu câteva surori și, împreunã cu mama, au început sã cânte prima cântare „Bate moartea la fereastrã”. Tata era în rãzboi, iar, dupã vreo 4 luni, vine din rãzboi, în permisie, din Crimeea. Li se dãdea drumul acasã celor care mai aveau câte un copil. Și, când vine acasã, tata bucuros, îi spune lui mama: „Mãi Marie, știi ceva? Vreau sã îți cânt o cântare pe care am învãțat-o în tranșee…” Și începe tata, cântarea „Bate moartea la fereastrã”. Mama a început sã cânte cu el. Iar tata o întreabã: „Dar tu de unde o știi?” „Aici, la vecina, vine cineva de la Buruianã, cu surorile, și am început sã cântãm. Și venim în fiecare duminicã aici.” Acum îi spune și tata de unde știe cântarea și zice: „Acolo, în tranșee, când luam pauzã, cântam cu fratele Nițã. El era sergent de grupã.” Și spunea tata despre fratele Lazãr Nițã cã pe la el trecuse fratele Ioan Marini. Fratele Nițã era un ostaș foarte bine pregãtit și era și sergent de grupã. Și, când fãceau pauzã, se retrãgeau într-un tranșeu și citeau epistole, așa se chemau atunci, 3-4 psalmi, și citeau și începea el sã cânte. Și mai erau așa doi trei militari cu el și cântau. Acuma cicã era și un pãrculeț acolo, când se duceau și fãceau pauzã, dar un teterist adicã un locotenent, cei care au fãcut pedagogia și erau învãțãtori erau și ofițeri și era comandant de pluton. Și comandantul de pluton spune: „Unde vã duceți, mãi Nițã?” „Pãi ne ducem pânã aici sã mai citim, cã noi avem nevoie de mântuire.” Și a venit și ofițerul, și așa, în pauzã, toți trei, în tranșee, pe la trei sau pe la patru, cântau cântãrile Oastei Domnului. Așa mã bucuram când îmi spunea mama toate aceste lucruri… Simțeam copilãria pe care am trãit-o lângã mama.
Eu, pânã prin școala profesionalã, am fost ascultãtor pe lângã pãrinți și în adunare și peste tot. Dar, din școala profesionalã, am început sã nu mã mai duc la adunare și se întristau tare mama și tata și se rugau mereu pentru noi… Am început sã fac sport, eram la echipa republicanã de tenis. În sfârșit, se trece treaba asta, însã am creat o stare neplãcutã pentru pãrinți. Dar am vãzut de fiecare datã, acasã, cum mama și tata se rugau pentru noi. Vine timpul și sã mã maturizez. M-a trimis întreprinderea, m-a trimis pe la specializare în Germania, în 1973, și, în Germania, am ajuns la Barnici Parning king și acolo eram cu grupu de români și între noi era un neamț foarte credincios, era nãscut în Timișoara și era directoru tehnic. Și acest om ne-a luat sã ne plimbãm un pic la mãnãstirile de-acolo, catolice, și am ajuns într-un vârf înalt de munte și acolo, ne oprește și spune: „Vedeți turnul acela de jos cam cum e Sinaia și vedeți orașul de jos?” și zice: „Orașul acela trebuia sã fie nimicit de Dumnezeu”. Vã dați seama, pe mine m-a trecut așa un fior de cum vorbește cineva de Dumnezeu pe munte sus, acolo. Și a continuat: „Da, cum spun, orașul acela trebuia sã fie nimicit pentru o boalã puternicã cum se numea, o leprã ceva, și oamenii au început toți sã se roage și toatã localitatea. și cei credincioși au ridicat mâinile la Dumnezeu, rugându-L: Doamne, dacã ne salvezi, noi vom spune tot ce ai fãcut Tu pe pãmânt de când Te-ai nãscut și pânã Te-ai dus la cer. Și spune cã Dumnezeu le-a ascultat rugãciunea și veți vedea voi când ne vom duce jos în orãșelul acela, vedeți clãdirea aceea mare care este acolo, acolo se joacã toate piesele de teatru privind Patimile Mântuitorului cât a trãit El pe pãmânt și bilete nu se gãsesc decât din patru în patru ani. Anu trecut au fost patru ani. Și o sã vedeți, când coborâți jos acuma, toți cei care au rãmas s-au transmis din generații în generații și fac numai sculpturã, picturã, filme numai cu scene ale Mântuitorului, se gãsește tot ce vã trebuie. Și, într-adevãr, când ne-am coborât, când ne-a spus lucrul acesta, vã dați seama, prin mine așa trecea un fior și îmi aminteam cum eram acasã, în adunare la pãrinți… La noi se fãcea seara adunare, în fiecare searã aproape, în Slobozia, Roznov. Și veneau surorile, fiecare cu lucrul lor, cu împletitul, cu torsul și nu era pe jos scândurã, era pãmânt și fãceau jar pãrinții mei. Din timp se știa cã era adunarea la noi. Fãcea jar, punea jarul într-o tablã mare anume pentru jar, iar surorile stãteau cu picioarele spre jar, ca sã fie cald, și torceau, și cântau, iar fratele Costache Buruianã și alții veneau și spuneau cuvântul lui Dumnezeu. Noi așteptam sã ne dea și nouã câte o strofã sã spunem ceva, sã citim ceva și așa ne bucuram pentru cã, pe foc, mai era un ceaun unde se punea ori cartofi crude ori bostan turcesc la fiert și, dupã aceea, se scotea și se dãdea câte o felie la fiecare. Era o bucurie extraordinarã… și, de multe ori, noi așteptam sã fie adunarea la noi, nu numai cã ascultam poezii, dar ne bucuram cã dãdea ceva de bun… Așa era atunci, așa o sãrãcie era, dar o sãrãcie frumoasã, cãci se putea cânta, torcea și majoritatea surorilor erau în cor aici, la bisericã.
Vine timpul sã mã trezesc! Când vin acolo jos, vin și spun acasã la pãrinți, iar ei îmi zic: „Vezi, trebuie sã înnodezi firul de unde l-ai pierdut…” Și atunci am cãutat Oastea. Dar cum am cãutat-o, Dumnezeu a rânduit pentru cã era rugãciunea pãrinților care te urmãrea mereu. Și se face o nuntã pe undeva pe Valea Trotușului, pe acolo, la Comãnești, parte aia acolo, la familia Bucur, îmi amintesc. Și-l chemase cu orga pe fratele Culițã Mihãilã sã meargã acolo. Era pentru prima datã când o mers cu orga fratele Culițã Mihãilã în zona Comãneștiului, cã acolo încã nu se accepta orga. Eu aveam mașinã nouã și m-am hotãrât sã merg. Și am mers acolo și m-am așezat așa cum este orga, prin apropiere. Deci atunci aveam treizeci și patru de ani. Mã așez eu, acolo lângã orgã, lângã surori, dar nu am mai plecat de lângã orgã. Și cântam și eu cu ei. Plângeam, dar eu nu știam cã plâng, așa îmi curgeau lacrimile, dar cântam cu ei și nu simțeam cã plâng și îmi scoteam batista din buzunar și mã ștergeam, dar nu simțeam treaba asta cã plâng. Dar așa cântam împreunã cu ei. Vãzându-mã mama și ceilalți care m-au vãzut și-au dat seama. Și, când am ajuns acasã, și mã duc la soție și îi spun: „Uite-așa și așa…” cum simțisem eu la nuntã. Atunci copii amândoi – și fetița și bãiatul – toți sub gâtul meu: „Tãticule, dar de când te așteptãm sã vii! Știi, la Slobozia când ne duci în vacanțã, noi așa bucuroși învãțãm poezii, învãțãm sã scriem acolo, sã rãspundem la întrebãri, la adunare…” Vã dați seama, ne-am îmbrãțișat toți patru, și am hotãrât la Domnul sã înnodãm firul de unde s-a rupt. Și atunci am spus totuși cã trebuie sã îl întâlnesc pe fratele Trãian sã îi spun și eu ce am greșit și cã nu mai trebuie sã mai greșesc… Și a fost, la Podoleni, nunta lui fratele Costel Ploscaru cu sora Mariana, fiica fratelui Auricã. Și la nunta aceea a venit fratele Trãian, la Podoleni. A venit atunci și fratele David Bãlãuțã. Și a venit fratele Trãian la nuntã. Era, seara, era un cort mic nu mare… Ei, dar când a venit fratele Trãian…, fratele a venit de la înmormântarea fratelui Petru Popa de la Sãucani… El venea de la o altã nuntã… Era și fratele David ajuns. Când a intrat fratele Trãian, vã spun cã toți ne-am ridicat așa în picioare, era un fior… și fratele nostru scump a spus sã stãm jos. A vorbit fratele David Bãlãuțã, apoi a vorbit și fratele Trãian. A fost o stare înaltã. Cortul, datoritã cãldurii care era și care se fãcuse între noi, cortul a început sã picure picãturi de apã și atunci am zis cã vreau sã mã mãrturisesc fratelui Trãian. Eu îl consideram pe fratele Trãian mai ceva ca un preot. Și, când a plecat, dimineața, spre Comãnești, eu m-am urcat într-o mașinã la cineva, i-am fãcut semn lui fratele Trãian, m-am urcat în mașina lui, și m-am mãrturisit lui fratele Trãian așa, cum vã spun, cu tot fiorul, și i-am spus: „Frate Trãian, uite astea sunt greșelile mele, asta am fãcut, asta am fãcut…” și zice fratele Trãian: „Uite, e adevãrat, dar tu ești acolo conducãtorul unei formații… și zic: „Gata, am hotãrât sã fiu al Domnului!” Și mi-a spus fratele Trãian: „Dar sã știți cã mulți au venit, dar puțini au rãmas…, se va vedea de frãția ta când vei fi cercetat dacã nu îți vei trãda frații.” M-a cuprins așa o fricã și zic: „Cum sã trãdez?” Și spune: „Da! Sunt frați care au trãdat pe frați și aceștia au suferit din cauza lor…” Și atunci am zis: „Vai, cum sã facã așa?” Și cred cã una m-a purtat în rugãciune și fratele Trãian, dar și frații toți și pãrinții mei, cã nu am avut niciodatã pe cineva la rãspundere, indiferent unde am fost și cum am fost… Așa parcã m-a vãzut Dumnezeu. Dar atuncea am vãzut un lucru minunat, pentru cã, pe la Rãcãciuni, erau la control mașinile, dar când am ajuns noi, cred cã erau în fața noastrã multe, peste douãzeci de mașini. Când am ajuns acolo, nu știu ce a vãzut ofițerul acela de miliție, cã fratele Trãian era aici, și fratele Trãian pe diagonalã cu mine vorbea, de fapt mã mãrturiseam eu nu cã vorbea cu mine. Așa a vãzut ce a vãzut ofițerul acela, cã a fãcut paleta și ne-a dat drumul și am ieșit, așa… Nu știu ce-o fi vãzut… Dar fratele Trãian a stat continuu de vorbã și nici mãcar nu s-a uitat în fațã și am plecat, iar ceilalți au stat la control pe când noi am plecat și am ieșit încoace la Comãnești. Amin.
Aceastã mãrturisire a fãcut-o fratele Vasile Chindea doar cu vreo câteva sãptãmâni înainte de trecerea sa la Domnul.
Înregistrarea ese fãcutã de fratele Sava CONSTANDACHE
