Eu mi-aduc aminte de când eram tinerel, copil de şcoală, istorioarele minunate pe care preotul ni le dădea mereu la orele noastre de religie. Pe astea nu le pot uita niciodată. Am uitat în viaţă totul, dar asta n-am putut-o uita. Aşa este inima copilului. Aduceţi-l la adunare pe braţe. Chiar dacă face deranj, îngăduiţi, fraţilor şi surorilor, căci mama aceasta vrea să crească sfinţi pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Şi unde-i poate creşte, decât în adunarea lui Dumnezeu?
Preţuiţi adunările, fraţilor! Adunările noastre – s-a amintit şi aseară – sunt o şcoală. Sunt şcoala Duhului Sfânt. În adunările noastre nu vorbesc oamenii; vorbeşte Dumnezeu prin oameni. (…) Adunările noastre nu trebuie să fie adunări în care să lucreze omul. Am spus aseară un exemplu şi-l dau şi-aici: eu am asemănat adunările noastre cu o familie de albine. Ştiţi că cea care populează familia e matca, cea care depune ouăle în celule, pe care apoi alte albine caută să le crească mari. Dacă se-ntâmplă să moară matca, se ridică o albină isteaţă şi depune ea ouă. Dar din ouăle de albină ies trântorii; din ouăle de matcă ies albinele lucrătoare. Aşa e şi Lucrarea lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat legi veşnice şi nu-Şi va retrage cuvântul. El ne-a făgăduit că unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Lui e şi Domnul între noi. Şi ne-a spus: „Nu voi veţi vorbi. Duhul Domnului va vorbi prin voi.”
Fraţilor lucrători, nu vă siliţi la vorbire. Nu vă grăbiţi, nu fiţi pripiţi. Dacă aveţi un îndemn din partea Domnului, cu dragoste-l ascultăm. Dar când lucrează omul şi nu lucrează Duhul lui Dumnezeu, de-acolo se nasc certurile, neînţelegerile şi partidele în adunarea lui Dumnezeu.
În al doilea rând, surorilor dragi şi fraţilor, să nu fim nişte ascultători uituci. Să nu fim cu trupul aici şi cu gândul la… când să plecăm acasă, dacă avem tren… şi aşa mai departe. Să fim oamenii rugăciunii. Să-i sprijinim pe fraţii lucrători în rugăciune; căci după cum îi pregătim, aşa se vor putea prezenta în faţa noastră cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Tot din experienţă vă spunem: ce binecuvântări sunt în adunările acelea unde sufletele, în mod tainic, se roagă Domnului pentru adunare şi pentru fraţii lucrători! Nu-i judecaţi! Chiar dacă sunt slabi altădată în vorbire, judecă-te pe tine că nu l-ai ajutat în rugăciune. Nu te-ai rugat pentru el; nu te-ai rugat când ai plecat la adunare; nu te-ai rugat peste săptămână pentru fraţii lucrători; nu te-ai rugat pentru răspândirea Cuvântului, să scoată Domnul lucrători, dar facem judecăţi, [împovărându-ne ca şi cu nişte] bagaje lumeşti. Aducem judecăţi nedrepte, care, în primul rând, ne condamnă pe noi. În adunările noastre, fraţilor iubiţi, să nu fie obiceiul de care se plânge Sfântul Pavel evreilor: „Să nu părăsiţi adunarea, cum au unii obicei”. Să vă bucuraţi din toată inima că avem posibilitatea să avem pe Duhul lui Dumnezeu între noi, Care ne va vorbi prin fraţii noştri. Fraţii au înţeles lucrul acesta şi e o dovadă grăitoare [despre aceasta] – cum s-a amintit şi aseară – [faptul că] noi n-avem oameni bogaţi, cu studii înalte, puternici cu care ne putem lăuda. Dumnezeu a ales vasele slabe, prin care vedem că El a făcut o adevărată mobilizare duhovnicească în Biserica noastră. Un preot care a fost tras la răspundere până la Sfântul Sinod a fost întrebat despre Lucrarea Oastei – un preot tânăr, plin de Duhul lui Dumnezeu: „Părinte, cum vezi dumneata Lucrarea Oastei în raport cu preoţii?”. Şi a spus cu durere: „Pentru că, Prea Sfinţite, mă întrebaţi de lucrul acesta, spun: zece (…) preoţi nu fac cât un laic care are pe inimă Cuvântul lui Dumnezeu”. A fost tras greu la răspundere pentru lucrul acesta, până la Bucureşti. Dar a spus cu tărie: „Aşa văd eu: că preoţia noastră de astăzi nu se poate echivala cu fraţii lucrători. [Ei], fără salariu, neţinând cont de oboseală, nici de jertfe, suferă cu bucurie toate, nu pentru bani fac o slujbă, ci din dragul de a ajuta împodobirea miresei lui Hristos pentru Împărăţia lui Dumnezeu”.
Fraţilor dragi, nu spun lucrul acesta ca să ne-ncredem [în noi]. Sarcina noastră e o sarcină mare. În adunările noastre se pregătesc oameni pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Şi adunările noastre trebuie să fie ceea ce a fost casa de ospitalitate unde samariteanul milostiv l-a dus pe cel căzut între tâlhari.
Unii fraţi se plâng: „Adunarea la noi nu creşte!”. E normal, fraţilor, să nu crească! Când în adunare e ceartă, o adunare cu neînţelegeri, o adunare cu dezbinări, Îşi aduce Dumnezeu oamenii din lume într-o astfel de adunare? I-a scos din certuri şi din necazuri ca să-i ducă iar într-o casă de certuri? În Faptele Apostolilor se spune aşa, în prima cuvântare a Apostolului Petru: „Toţi care credeau în Dumnezeu erau o inimă şi-un gând. Nelipsiţi de la templu în fiecare zi, frângeau pâinea, luau hrana cu bucurie şi curăţire de inimă şi Domnul adăuga la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi”. În satele noastre sunt oameni scrişi în Cartea lui Dumnezeu, pentru mântuire. Dar, dacă adunarea noastră nu este o adunare în care se poate vindeca un bolnav, unde să poată fi iertat un păcătos, atunci, fraţilor, nu mai e adunare. Acolo Dumnezeu nu mai poate lucra. Acolo lucrează oamenii. De-acolo ies neînţelegerile şi de-aceea unele adunări şchiopătează mereu.
Acolo însă unde Duhul lui Dumnezeu e lăsat liber să lucreze şi – aşa cum suntem îndemnaţi – în adunările noastre fiind nu numai cu trupul, ci şi cu duhul, să urmărim fiecare cuvântare; să facem ca cei din Berea, care ascultau cu luare aminte pe Pavel şi Barnaba vorbind Cuvântul lui Dumnezeu, iar după aceea, când mergeau acasă, cercetau Scriptura, să vadă dacă ce li se spune e adevărat sau nu. Facem noi lucrul acesta? (…)
din vorbirea fratelui Popa Petru (Batiz) la nunta de la Rediu – 14 octombrie 1979
114. „CĂRĂRILE CELE VECHI”
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010, vol. 3
