Și când stăm la priveghere și priveghem și Dumnezeu ne dăruiește harul Său, în acel ceas respirația adâncă pe care o tragem, aduce o mângâiere care ajunge ”în toate articulațiile, în rărunchi și în inimă”. Această mângâiere prin ea înseși, ca și bucuria, ajung și la toți frații noștri aflați în necazuri, în greutăți și în chinuri, cei care trăiesc în lume. Prin urmare, dacă cineva trăiește aici după dreapta rânduială și cu recunoștință față de Domnul, cu adevărat propovăduiește și îi ajută pe toți ceilalți. ”Un trup suntem cei mulți” (I Corinteni 10: 17).
Urmăream azi această priveghere și această slujbă a marii Sfinte Anastasia, pe care pentru prima oară am simțit-o atât de puternic prin apropierea de moaștele ei și prin întreagă această lungă slujbă de toată noaptea. Vedeți ce a suferit? Scoaterea dinților, tăierea mădularelor, tăierea sânilor și moartea nedreaptă. Însă în cele din urmă, nici nu a fost nedreptățită, nici nu a fost biruită viața ei de moarte. Acesta a fost și este marele eveniment: înfrângerea morții în Biserica noastră. De aceea, în chip de negrăit, întreaga noastră existență va trebui să devină un act de recunoștință față de Dumnezeu, a cărui dragoste, precum și milostivirea Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu ne-au adus aici.
Acum, noi trebuie să ne facem ”grei de cap”, să facem ”căpoși” întocmai ca monahii care spun: ”Nu e nevoie de multe demonstrații raționale”. Nu știm noi ce sens care această slujbă, ce sens are această icoană, ce sens au aceste sfinte moaște, ce sens are această liturghie. Și când spunem acest lucru și credem în el cu adevărat, atunci ni se va descoperi sensul cel mai profund al tuturor lucrurilor. Aici ni se dăruiesc lucruri sfinte, și sacre, și cuvioase, pe care va trebui astfel să le preluăm și să le predăm altora… Așa cum a făcut evlavioasa pereche Emanuil și Rallo, care au dăruit mănăstirii sfintele moaște. Și sfintele moaște sfințesc acum mănăstirea noastră și întreaga lumea. Noi suntem datori, fără falsificări și alterări, să păstrăm și să predăm generațiilor viitoare Tradiția și trupul integru al Sfântului Munte ca pe niște sfinte moaște.
Sfințitul nostru duhovnic, care are o strânsă legătură cu tinerii, și dumneavoastră care sunteți oameni tineri, știți ce se petrece azi. Știți ce babilonie și amestecare a limbilor există în lume. Și nu există nici un alt pol care să dea un echilibru lumii, în afară de Ortodoxie. Iar Sfântul Munte este o întruchipare a Ortodoxiei. Așadar, ceea ce suntem datori să facem este să fim niște buni aghioriți. Și ceea ce noi am primit, să dăm și altora. Atunci, fără să ne dăm seama, vom aduce lumii o mare ofrandă și fără să vorbim, propovăduim asurzitor. Și acest discurs asurzitor al tăcerii se face cu ușurință auzit de către fiecare. Celălalt, discursul opiniilor, nu face decât să ne provoace dureri de cap. Acum, mai mult decât oricând, e nevoie de acest discurs al tăcerii.
Și să nu alterăm nimic în Sfântul Munte. Să nu ”corectăm” nimic, căci și tipicele, chiar cele mai ”neînsemnate” la prima vedere, cele mai ”lipsite de sens”, au o mare însemnătate și un înțeles profund.
Știți ce s-a întâmplat în Apus. Au scos metaniile în Evul Mediu. Pentru că au spus: ”Ce sens are să cazi la pământ și să te ridici? Ăsta e un lucru fără sens; să-ți irosești timpul, să te obosești, să transpiri fără nici un scop? Noi, au zis occidentalii, vom face chestii inteligente. Vom munci și vom produce. Așa că au scos metaniile și au folosit altfel timpul. Dimpotrivă, aici, aghioriții, niște oameni ”de la țară” și ”analfabeți” […], au păstrat metaniile. Pentru că știau și știu, că omul nu este doar suflet, ci și trup. Și această participare și cu trupul la rugăciune, prin metanii și nevoință, are un sens mare și profund. Căci credem în Dumnezeul întrupat. Credem în sfințirea sufletelor și a trupurilor. Prin urmare, și prin participarea trupească la rugăciune, la efortul acesta trupesc, am păstrat credința în Dumnezeu-Omul și simțirea vieții dumnezeiești-omenești. Acum, occidentalii, după atâta timp, au înțeles că ceva e în neregulă cu ei. Și merg în Orientul îndepărtat ca să se caute pe la zen și yoga și să-și găsească echilibrul. Și vin învățătorii acestora sisteme străine de credința noastră să îi învețe metode de echilibru psiho-somatic. Și le fac pe toate varză, ajungând la o totală confuzie…
Din punctul nostru de vedere, poate acum un monah să zică: ”Dar ce sens au metaniile astea?”. Poate să spună: ”Nu fac metanii, ci eu muncesc ca să produc”? Neîndoielnic, nu. Monahul știe că el ”nu produce”. A învățat din Tradiția noastră că există un repaus care este mai presus de orice lucrare. Monahul nu face absolut ”nimic”, dacă este evaluat prin ochii lumii. Însă cu acest ”nimic”, el zidește noi lumi. Și dacă monahul aghiorit va face o oarecare treabă: dacă va zugrăvi icoane sau dacă va construi ceva, ceea ce contează nu este atât faptul că a zugrăvit și a zidit. Ci că această zidire și această icoană au un har de netâlcuit, acel har pe care îl aduce și ”nimicul” îndeletnicirii sale – să cadă la pământ și să se ridice făcând metanii – și harul acesta îl umple încă de-acum cu veșnicia și nestricăciunea.
va urma
Sursa: Periodicul ”Cuviosul Grigorie”, în Omul, ființă liturgică, perioada a II-a, fasciculul II, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie al Sfântului Munte, Sfântul Munte 1977 via pemptousia.ro
