Mărturii Meditaţii

Aşa l-am cunoscut…

De două ori pe an, renumitul celular de la Aiud se deratiza.

Se evacuau celulele şi atunci ne îngrămădeau în izolările de lângă zarcă câte opt-zece celule laolaltă. Frigul era crâncen. Din mulţimea de peste o sută, ne-au separat pe câţiva şi ne-au băgat într-o încăpere în care erau grămădite saltele vechi din care ieşeau şomoioage de paie. Pe seară, „au uitat“ să ne mai dea mâncare. Ne-au încuiat. Geamurile erau sparte şi viscolul trimitea trâmbe de zăpadă care ne învelea din belşug.

După miezul nopţii, înlemniserăm. Câţiva am încercat să ne strecurăm în paiele din saltele ca într-un sac de dormit. Zadarnic. Peste vreun ceas când am ieşit din părelnicul culcuş eram ca nişte coşari. Tot sistemul de a sta îngrămădiţi unul în altul era cel mai bun. Dimineaţa ne-am întâlnit cu ceilalţi. Prilej de bucurie şi de cunoaştere. Mulţi nu se văzuseră de zeci de ani. Era ceva ce depăşea înţelegerea. Cu toate inumanele condiţii în care eram obligaţi să supravieţuim, înghesuiţi pe cimentul gol în camerele de izolare, ne bucuram totuşi că atât de mult dorita întâlnire cu cunoscuţi şi necunoscuţi era un fapt rar şi neaşteptat.

Seara, după aşa zisa stingere de la ora zece, strânşi unul în altul, cântam. Cântam încet; fredonam colinde mai ales – căci erau zilele Crăciunului – unele născute acolo, ştiute de cei mai mulţi datorită minunatului alfabet morse.

Cu câtă frică şi risc „furam“ melodiile şi textele cu cana la zid, ori cu urechea la jaluzele de unde vecinul din dreapta ori din stânga le trecea mai departe.

Parcă ne cunoşteam de când lumea. Ne purificam sufletele, ne îmbărbătam, toţi striviţi de ani de privaţiuni. Îngânam colinde uitând de foame şi de frig, cu bocceluţele făcute ghem sub cap, cu zeghea pat şi înveliş. În duhul în care crescusem uitasem de urgie. Aici, în izolare, supravegherea nu era atât de strictă. Noaptea nu ne deranjau ca în celular. Aşa că, după stingere, se activa. Ascultam de obicei predici şi conferinţe pe diverse teme, ţinute de diverşi intelectuali de care gemea Aiudul.

Cu sufletul la gură, ascultam o baladă ori o rugăciune nouă, un psalm, ori un pasaj din Evanghelie. Erau oameni care executaseră peste douăzeci de ani de temniţă grea pentru credinţa lor şi ştiau pe de rost evangheliile, psalmii sau slujbele religioase. Temniţa cea mai crudă din ţară se putea mândri cu mulţimea de preoţi şi ierarhi ce fuseseră smulşi de la misiunea şi bisericile lor.

Întâmplarea, sau mai bine zis mâna lui Dumnezeu, făcuse ca, cu câteva zile mai înainte – de-abia scăpasem de o pedeapsă de la neagra – un om cu suflet, care urma să se elibereze, să-mi strecoare, într-o noapte, prin vizetă, un cojocel, un dar ceresc; ca să nu mă prindă răceala de gheaţă a cimentului pe care dormeam. Îl aşezam sub mine, încercând să-mi apăr cât de cât plămânii. O parte bună era şi aceea că fiind înghesuiţi ne încălzeam unul pe celălalt.

Lângă mine se nimerise un bătrânel slab deosebit de sfios. Parcă-şi cerea iertare pentru vreo stângăcie involuntară. Dimineaţa ne strângeam culcuşul, se goleau tinetele, ne spălam cu apă îngheţată şi, de bine, de rău, supravieţuiam.

Zilele Crăciunului au trecut, pot spune, plăcut. Bătrânelul, despre care am aflat curând că este Părintele Stăniloae, ne vorbise în fiecare seară.

Era prea slăbit şi glasul i se auzea greu, de aceea făceam o linişte ca în biserică. Erau acolo opt preoţi, printre care şi un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect deosebit şi cu încântare.

Mai putea fi vorba de frig ori de foame? De necredinţă ori de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare ori de ură?

Toate se topeau sub glasul blând cu mare trăire şi credinţă creştină ce curgea din gura Părintelui Dumitru Stăniloae, condamnat şi el la temniţă grea.

În condiţiile acelea, vorba lui era un balsam, un neaşteptat dar ceresc pentru mulţimea de martiri din care nu puţini au rămas în cimitirul fără cruci de la Aiud. Dragostea ce se revărsa din cuvintele sale ne încălzea, ne ţinea de foame.

Puteam eu, oare, – şi nu numai eu – să-l las să spele pe jos ori să ducă tineta? Eram, pe cât îmi amintesc, încă în putere, la cei 36 de ani cât aveam şi nu mi-aş fi permis o atare atitudine.

Am încercat să-i dau cojocul să-l pună sub dânsul şi m-a refuzat cu o hotărâtă ridicare a mâinii:

– „Nu! Dragul meu! Ai pedeapsă mare, nu te voinici! Păstrează-te cât se poate, nu se ştie cât vom sta aici!? Eu… Voia Domnului! Zilele acestea o să ne întoarcem în celular, acolo nu e aşa de frig, suntem mai apăraţi“.

Am insistat, dar nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-l înveleam, ba-l simţeam cum încearcă să mă ocrotească.

Aşa făceau toţi. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce o aveam. Dragostea creştină, spiritul de sacrificiu în temniţa Aiudului nu erau vorbe. Am stat acolo în izolările dintre zarcă şi celular zece zile, cât a durat curăţenia generală.

Cât doream ca Părintele să nimerească la noi în celulă; dar n-a fost să fie. Socotelile administraţiei erau altele. Sau poate, cine ştie, întâmplarea. La întoarcerea în celular am avut neşansa să ne despartă. Nimerise la a treia celulă de noi. Aceasta nu însemna că pierdusem contactul cu Părintele Stăniloae. Prin morse ne comunica însemnătatea (de exemplu) a evangheliei din duminica următoare, un sfat, o maximă.

Era izvor de înţelepciune, din care pic cu pic ne astâmpăra setea de cunoaştere.

Nici la reeducarea din 1962 n-a fost adus. Pe urmă, noi cei cu pedepse ce treceau de douăzeci de ani, am fost scoşi la muncă, în lagărul din Balta Brăilei, la Salcia. Acolo a început altă viaţă.

Vrednici sau nu, Dumnezeu ne-a iubit. Mâna Sa nevăzută şi atotputernică a fost în toată vremea asupra noastră. De câte ori nu-mi veneau în minte cuvintele Mântuitorului, nu o dată rostite de Părintele Stăniloae: „Întru răbdarea voastră, vă veţi câştiga sufletele voastre…“

Şi acum, după peste treizeci de ani, cei mai mulţi dintre noi nu mai sunt – cei care am rămas nu lipsim din Casa Domnului cu trupurile şi sufletele îngenuncheate să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru toate câte ne-a dat nouă.

Figura luminoasă de sfânt bizantin a Părintelui Dumitru Stăniloae o am şi azi ca în ziua când ne-au despărţit simbriaşii Satanei în curtea întunecată a temniţei.

Ilie Tudor – Membru al A.F.D.P., filiala Craiova

Lasă un răspuns