De la începutul până la sfârşitul Scripturilor, ascultarea de Dumnezeu trece ca un fir roşu. În grădina Edenului, primului om i s-a dat porunca ascultării de Dumnezeu. Dar această ascultare a fost otrăvită prin neascultarea lui Adam. Prin întreg Vechiul Testament trece această ascultare otrăvită.
Domnul Iisus Hristos a tămăduit şi ascultarea. El S-a făcut ascultător până la moartea crucii (Flp 2, 8). Ne-a împăcat cu Dumnezeu prin Sângele Crucii şi ne-a pus în legătură de ascultare cu El. Cuvântul „ascultare” este deci un cuvânt mare şi sfânt. De câte ori îl auzim trebuie să tresărim, gândindu-ne la ascultarea de Dumnezeu şi la ascultarea până la cruce a Fiului Său.
Toate ascultările din această lume trebuie să aibă legătură cu marea ascultare de Dumnezeu. Orice fel de ascultare ce se face în lumea aceasta trebuie să purceadă din ascultarea de Dumnezeu şi să cheme la ascultarea de Dumnezeu. Aşa e şi ascultarea de Biserică. Biserica predică ascultarea de Dumnezeu. Ascultarea de Biserică este ascultarea de Dumnezeu. A trăi în ascultare de Biserică înseamnă a trăi în ascultare de Dumnezeu.
Numai acela poate spune că trăieşte în ascultare de Biserică, anume cel care trăieşte în ascultare de Dumnezeu şi de poruncile Lui.
Dar, în curgerea vremii, şi înţelesul acestei ascultări a tot slăbit şi s-a schimonosit. A fugit şi de aici „duhul” şi a rămas „litera”. Din ascultarea de Biserică, aşa cum e înţeleasă şi practicată azi, lipseşte de multe ori tocmai duhul ei. A ajuns şi ascultarea de Biserică să fie dirijată nu de viaţa omului, ci de matricola botezaţilor. Până când creştinul e la locul lui în matricola botezaţilor şi-i în lista parohială, el e în ascultare de Biserică, cu toate că, de multe ori, trăieşte în cea mai teribilă neascultare de Dumnezeu. În felul acesta am ajuns să avem creştini „ascultători de Biserică” ce colindă cârciumile şi trăiesc în toate fărădelegile. Am ajuns la „ascultători de Biserică” ce se înjunghie pe la cârciumi.
Şi noi, ostaşii Domnului, trăiam în această „ascultare de Biserică”; adică, mai bine-zis, trăiam într-o grozavă neascultare de Biserică, trăind în pace cu toate păcatele şi fărădelegile. Şi atunci trâmbiţa de la Oaste ne-a strigat să intrăm în ascultare de Biserică. Şi noi am ieşit îngroziţi de prin cârciumi şi am intrat în ascultare de Biserică, în ascultare de Dumnezeu, silindu-ne, cu viaţa şi faptele noastre, să trăim în această ascultare.
Dar se întâmplă şi aici un lucru ciudat. Tocmai noi, care ne silim să trăim cu adevărat în ascultare de Biserică, suntem ocărâţi şi acuzaţi că „am ieşit din ascultarea Bisericii”. După cei ce trăiesc în patimi şi fărădelegi nu strigă nimeni că au ieşit din ascultarea Bisericii, dar strigă după noi.
Şi un lucru şi mai ciudat: cei ce strigă după noi că am ieşit din ascultarea de Biserică, de multe ori ei înşişi, prin viaţa şi faptele lor, trăiesc în neascultare de Biserică. Amintesc mai jos o pildă mult grăitoare:
Fratele Petru Şerban din Cernăuţi ne trimite un raport în care, între altele, spune următoarele:
„Veţi şti că şi la noi, în Cernăuţi, sunt vreo trei, tot din aceştia, care tulbură apa limpede şi vor să distrugă Biserica vie; ei spun că se ţin după statute, însă faptele lor dovedesc că sunt fără statute, căci statutele nu-i îndeamnă să stea prin restaurante cum fac ei. Gheorghe Gh., constructorul de telefoane din Cernăuţi, care se laudă că‑i ostaş cu «Lumina Satelor», merge la restaurantul cu firma «Calu Bălan» din Cernăuţi, unde cântă muzica şi stă cu ceilalţi beţivi la masă. Iar altul, Ilie Ionescu, zis Mosora – că nici nu ştii cum îl cheamă (el spune o dată că-i Ionescu, o dată că-i Mosora şi nu ştii de unde este: o dată spune că-i din Rusia, o dată, din Sibiu) – face adunare în Cernăuţi în str. Cuciurului şi, în loc să propovăduiască din Cuvântul Domnului, el se îmbată şi se ia la sărutat cu femeile. Iar pe al treilea îl cheamă Ilie Dabâcă. El şi-a lăsat soţia şi copiii. Pe ea a bătut-o în mai multe rânduri. Spune însă că-i ostaş care se ţine după statute; şi ne batjocoreşte pe noi.
Şi tot cam aşa-i şi prin alte locuri. Despre un ostaş „statutar” din Sighişoara, cu numele Forsea, ne spuneau fraţii noştri de acolo că, a doua zi după depunerea legământului, s-a îmbătat la restaurant şi, fireşte, striga după ei că-s rătăciţi.
Adică vedeţi ce se întâmplă aici? Nişte ostaşi din cei cu statutele şi pravila colindă cârciumile şi păcatele, dar strigă după noi, ceilalţi, care am rămas cu pravila şi statutele Bisericii, că noi am ieşit din ascultarea Bisericii. De prin cârciumi strigă după noi că am ieşit din „ascultare” şi ne cheamă să intrăm în „ascultarea” lor. Ne cheamă să intrăm în „ascultare” pe uşa cârciumii, cum se vede în imaginea de alături. Ce lucru grozav! Iată ce a făcut „litera legii” şi din ascultarea de Biserică.”
Preot Iosif TRIFA
din ”Ascultarea”, Ediţia a III-a
Editura «Oastea Domnului», Sibiu, 2010
