Slăvit să fie Domnul.
Ascultând de sfântul îndemn din Cuvântul lui Dumnezeu de care ne-am mai amintit şi înainte, atunci când ne adunăm unii cu alţii, să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Ne bucurăm de fiecare dată când harul lui Dumnezeu ne rânduieşte un astfel de prilej să ne putem unii pe alţii îndemna la dragoste şi la fapte bune. Că, aşa cum vorbeam mai înainte, de dragoste şi de fapte bune avem cea mai mare nevoie fiecare dintre noi. Dragostea vorbeşte despre unitatea lăuntrică cu Biserica Domnului, cu trupul lui Hristos, cu frăţietatea noastră. Şi faptele bune vorbesc despre purtarea noastră în afară, în mijlocul celorlalţi, între care, după ce am plecat din mijlocul fraţilor, trebuie să dovedim cu fapta ce-am învăţat cu credinţa şi cu priceperea noastră în Hristos.
Într-o astfel de seară ca aceasta, Mântuitorul S-a simţit totdeauna bine. [Căci] numai în mijlocul celor care erau familia Lui duhovnicească [era] unitatea de credinţă, părtăşia pe care I-o rânduise Tatăl nu numai s-o aibă ca bucurie şi întărire pentru El pe pământ, ci şi s-o lase [celorlalţi], ca urmaşi ai Săi şi propovăduitori ai Cuvântului lui Dumnezeu, mai departe. Acelora care erau, prin harul lui Dumnezeu, aleşi de Dumnezeu să fie împreună lucrători cu El şi cu Fiul Său la opera cea mare de mântuire a omenirii. Aceştia au fost cei cu care El totdeauna a fost un trup şi-un suflet, aceia pe care i-a iubit cu toată inima Sa, pe care i-a ocrotit cu toată puterea Sa, dorind cu toată dorinţa sufletului Său sfânt şi a iubirii Sale să fie mereu lângă ei. El a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei”; „toţi aţi stat necurmat lângă Mine, în toate necazurile Mele”. Şi, pentru că au stat lângă El necurmat, în toate necazurile Lui, au rămas cei mai buni prieteni; şi colaboratorii Săi, şi cununa Lui strălucită pe vecii vecilor şi în faţa lui Dumnezeu, şi în faţa istoriei, şi în faţa noastră, a tuturor celor care de-atunci încoace şi de la ei încolo, au rămas binecuvântaţii împreună lucrători ai lui Dumnezeu.
Într-o astfel de seară, în mijlocul lor, în faţa unor încercări care aveau să-i lovească şi în faţa unui preţ din care fiecare avea să plătească o părticică – pentru ca din părticica fiecăruia să se întregească preţul cel mare al răscumpărării lumii – El le-a spus un cuvânt. În mijlocul rugăciunii de la Ioan 17 este spus un cuvânt care trebuie să ne rămână şi nouă ca un îndrumător permanent şi ca o cerinţă sfântă, dacă vrem şi noi cum a vrut El mântuirea alor Lui şi mântuirea tuturor celor care depindeau de ascultarea lor. La Ioan 17, versetul 19, spune un cuvânt, în rugăciunea Domnului: „Şi Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. Acesta a fost gândul călăuzitor, lupta de fiecare zi a Domnului şi Mântuitorului nostru şi sarcina Lui cea mai mare, după grija de a împlini voia lui Dumnezeu în mijlocul ucenicilor Săi. „Eu Mă sfinţesc, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”.
Aceasta este datoria cea mare a fiecărui îndrumător, a fiecărui mărturisitor, a fiecărui părinte, a fiecărui apostol, a fiecărui păstor sufletesc. Pentru că totdeauna, dacă vrem ca familia noastră să fie într-o stare bună, noi trebuie să ne dăm toate silinţele să ajungem într-o stare sfântă. Dacă păstorul vrea ca turma lui să ajungă într-o stare sănătoasă şi bună, el trebuie să-şi dea toate silinţele să ajungă şi să se menţină într-o stare sfântă. Pentru că totdeauna turma va fi cu o treaptă mai jos decât păstorul. Totdeauna familia va fi cu o treaptă mai jos decât părintele. Totdeauna cei îndrumaţi vor fi cu o treaptă mai jos decât îndrumătorul. Dacă îndrumătorul vrea ca turma lui să se ridice, el trebuie să se ridice întâi la o treaptă superioară.
Sfântul Apostol Pavel ne-a lăsat o pildă cum a înţeles el de limpede această mare cerinţă lăsată nouă de Mântuitorul Iisus Hristos. „Urmaţi-mă pe mine, fraţilor, spune el la Filipeni. Şi uitaţi-vă cu băgare de seamă la cei care trăiesc după pilda pe care o aveţi în noi”. Sfântului Timotei îi dă aceleaşi îndemnuri: „Pe tine însuţi păstrează-te curat…”; „dreptarul învăţăturii sănătoase ţine-l, cu credinţa şi cu dragostea care este în Iisus Hristos. Că dacă vei face aşa, te vei mântui şi pe tine, şi pe cei care te ascultă”.
La I Corinteni capitolul 7, unde le vorbeşte părinţilor credincioşi, el le pretinde sfinţenie, pentru că numai dacă ei vor fi sfinţi, atunci copiii lor vor fi curaţi şi [neprihăniţi]. În astfel de condiţii trebuie să înţelegem că este necesar să se desfăşoare viaţa noastră credincioasă în Hristos. Mântuitorul Iisus a spus: „Mă sfinţesc Eu, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr”. El a căutat tot timpul să trăiască – în mijlocul ucenicilor Săi şi în intimitatea cu Tatăl, prin Duhul Sfânt – cea mai înaltă şi cea mai sfântă viaţă de rugăciune, de ascultare, de credincioşie, de dragoste, de părtăşie şi de continuă trăire în voia şi împlinirea dorinţei Tatălui. Şi numai în felul acesta a putut să creeze nişte apostoli care au fost apoi şi ei, în mijlocul celor la care i-a trimis să-i îndrume, nişte pilde vrednice de urmat.
Noi tot aşa. Suntem trimişi de Domnul şi chemaţi de El să avem parte de lucru împreună cu El, spre mântuirea şi ridicarea unei lucrări sau a unei familii, sau a unui grup de ascultători în care Dumnezeu ne-a trimis. Suntem chemaţi să fim împreună lucrători cu El la Lucrarea Sa. Nu este şi nu poate fi o altă temelie, decât Hristos. Dar felul în care zidim, materialul cu care lucrăm, mijloacele de care ne folosim, starea noastră sufletească pe care o avem în lucrarea cu El şi prin opera de slujire şi de colaborare cu Dumnezeu pot fi diferite. Noi putem clădi aur, argint sau pietre scumpe, adică dintr-o stare sfântă, dintr-o bogăţie duhovnicească, dintr-o viaţă trăită cu Dumnezeu, în care am adunat aceste bogăţii duhovniceşti; putem clădi cu un material rezistent, o lucrare care să reziste oricăror încercări, oricăror ispite, şi în vreme liniştită (că şi vremea liniştită îşi are atât de multe ispite ale ei), şi în vreme de furtună (căci vremea de furtună îşi are şi ea ispitele ei).
Dacă o astfel de lucrare facem, zidită cu acest material rezistent: aurul, argintul şi piatra cea scumpă – lucruri de cel mai mare preţ şi de cea mai mare valoare înaintea lui Dumnezeu – şi dacă cu astfel de materiale şi dintr-o astfel de stare lucrăm la clădirea Bisericii lui Dumnezeu, pe temelia lui Hristos, atunci lucrarea noastră va dura. Orice încercări ar veni peste ea, nu vor face decât să fie văzută şi mai frumoasă. Ploile n-o vor duce; o vor spăla. Focul n-o va arde; o va curăţi şi o va lămuri, făcând-o şi mai strălucită. Şi timpul, durata şi vremurile nu o vor putea ruina, ci, din ce în ce o vor face mai întărită şi mai sudată, şi mai puternică înfăţişându-se înaintea lui Dumnezeu. Pentru că este zidită din acel material din care Dumnezeu Însuşi zideşte Lucrarea Sa.
Dacă citim în Apocalipsa, vedem că se vorbeşte atât de des despre aur, despre argint, despre pietre scumpe. Cetatea Lui: zidurile ei, porţile ei… şi străzile ei sunt făcute din acest material sfânt şi rezistent care nu numai că e tare şi statornic, dar este şi frumos şi binecuvântat, şi fericit.
Aceasta este lucrarea pe care o cere Dumnezeu de la noi şi la care vrea El să ne ajute să ajungem toţi să o putem împlini. Şi la o astfel de stare noi nu putem ajunge, decât dacă ne dăm toate silinţele, aşa cum spune versetul din Epistola Sfântului Petru: „Să unim cu credinţa noastră fapta, cu fapta cunoştinţa, cu cunoştinţa înfrânarea, cu înfrânarea răbdarea, cu răbdarea evlavia… pentru că de toate aceste şase virtuţi vom avea nevoie pentru celelalte două: pentru dragostea de fraţi – care este unitatea, părtăşia, viaţa noastră desfăşurată lăuntric – şi pentru iubirea de oameni, care este lucrarea noastră desfăşurată în afară. Nu putem avea deci nici dragoste de fraţi, nici iubire de oameni, nici trăirea adâncă în părtăşia frăţească cu Dumnezeu, nici lucrare rodnică în mijlocul celor din afară, fără ca mai înainte noi înşine să ne fi dat toate silinţele să ne facem parte şi să ne acumulăm în viaţa noastră cele dintâi şase virtuţi. Credinţa, fapta, cunoştinţa, înfrânarea, răbdarea, evlavia. Acestea sunt cele care însoţesc viaţa noastră şi rotunjesc, şi fac vrednică viaţa noastră şi fiinţa noastră, să putem să ne desfăşurăm minunat cele două părţi ale mântuirii noastre, care sunt: viaţa în intimitatea frăţească şi viaţa în lucrarea de misiune pe care trebuie s-o facem în mijlocul celorlalţi oameni.
Iar printre acestea, Mântuitorul nostru Iisus S-a dat pildă; şi urmaşii Lui ne-au fost, la fel, pilde şi exemple de urmat. „Mă sfinţesc, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”. Aceasta ar trebui să fie grija cea mai importantă a unui îndrumător de suflete. „Mă sfinţesc, pentru că numai aşa ei vor putea fi sfinţi. Să mă silesc să duc o viaţă de cea mai înaltă rugăciune şi curăţie, şi sfinţenie, pentru că numai atunci eu nu numai că voi avea autoritatea să le cer şi altora, dar eu însumi voi fi model după care ceilalţi, fără să le cer, se vor orienta frumos.” „Mă sfinţesc eu însumi” ar trebui să fie deviza fiecărui părinte. Pentru că de gradul de sfinţenie pe care îşi dă el silinţa să şi-o acumuleze şi să şi-o însuşească depinde gradul de sfinţenie spre care poate să-şi atragă familia sa şi urmaşii săi.
„Mă sfinţesc eu însumi” trebuie să fie dorinţa fiecărui soţ, pentru că în felul acesta va putea atrage spre sfinţenie pe cealaltă parte a lui, încă necredincioasă. Nu trebuie să ne supărăm atât de mult pe cei care nu ascultă şi nu preţuiesc sfatul şi îndemnurile noastre, ci trebuie să ne supărăm mai mult pe noi înşine şi pe lipsa noastră de silinţă să ajungem într-un tot mai înalt grad de sfinţenie, pentru ca ai noştri, cei cărora trebuie să le mărturisim Cuvântul şi pe care să-i îndemnăm spre aceasta, să poată vedea o pildă şi să poată simţi o autoritate.
Când ne adunăm… şi ne adunăm aşa de rar şi ne întâlnim aşa de rar împreună, Cuvântul lui Dumnezeu ne porunceşte să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune. Adică tocmai la ceea ce ne spune aici acest cuvânt. Pentru că din oricare parte ai citi vreun cuvânt scris în Evanghelie, el nu va avea (mai pe faţă sau mai în ascuns, mai tainic în el) decât acelaşi îndemn şi aceeaşi dorinţă: să-l înfăţişeze pe omul lui Dumnezeu desăvârşit în Hristos. Din oricare parte am citi, oricare din îndemnurile sfântului Cuvânt nu are decât ţinta aceasta şi dorinţa aceasta, şi misiunea aceasta.
Mântuitorul a aşezat acest verset la mijlocul rugăciunii Sale din Ioan, capitolul 17. Înainte de cuvântul: „Eu Însumi Mă sfinţesc pentru ei, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”, vorbeşte despre unitatea şi despre părtăşia pe care I-o cere lui Dumnezeu s-o dea aleşilor Săi; şi o cere urmaşilor Săi s-o aibă în faţa lui Dumnezeu. Iar după aceea spune: „…şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei care vor crede în Cuvântul Meu prin ei”. La mijlocul acesta, între cei care vor veni şi cei care au fost, „între”, Se aşază Hristos şi sfinţenia Sa. Între ucenicii Săi şi urmaşii lor. Între cei care trebuie să propovăduiască Cuvântul lui Dumnezeu şi cei care trebuie să asculte acest Cuvânt din gura lor, Se aşază El, ca un stâlp şi ca un îndemn: „Eu Mă sfinţesc, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi”. Pentru ca şi ucenicii Mei, la rândul lor, să dorească să se sfinţească, să dorească spre această condiţie neapărat necesară, dacă vor ca urmaşii lor să realizeze sfinţenia în voia lui Dumnezeu. Să ne sfinţim, pentru ca şi ei să fie sfinţiţi.
Dacă avem în lumea aceasta – şi mai ales în timpurile acestea – o sarcină, o datorie, o răspundere mai mare înaintea lui Dumnezeu şi înaintea misiunii pe care o avem de îndeplinit, este tocmai aceasta: să ne dăm noi silinţele, într-adevăr, tot mai mult să realizăm un tot mai înalt grad de sfinţenie. Avem la îndemâna noastră Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. Avem la îndemână cel mai mare har dat nouă pe pământ, după Cuvântul lui Dumnezeu: rugăciunea. Avem la îndemână toate mijloacele acestea… meditaţia, rugăciunea, adânca cercetare şi judecată de sine şi tot ceea ce Domnul ne-a mai pus la îndemână pentru creşterea şi desăvârşirea vieţii noastre lăuntrice, pentru ca, prin întrebuinţarea acestor mijloace, să ajungem la sfinţenia şi la sfinţirea vieţii noastre lăuntrice.
Prin cercetarea de sine, pe care ar trebui s-o întrebuinţăm mai des în verificarea stării noastre în faţa lui Dumnezeu, noi în fiecare zi putem să stabilim gradul la care ne găsim faţă de acest Cuvânt al lui Dumnezeu. Nivelul până la care ne-am ridicat în credinţa faţă de Dumnezeu. Toată reuşita noastră înăuntru şi în afară depinde de silinţa pe care ne-o dăm să ajungem să realizăm sfinţirea în viaţa noastră. Pentru că totdeauna cei în mijlocul cărora mărturisim Evanghelia vor fi cu un grad mai jos decât noi. Dacă noi vom fi buni, ei vor fi abia bunişori. Dacă noi vom fi bunişori numai, ei vor fi slabi. Dacă noi vom fi slabi, ei vor fi răi. Aceasta este gradaţia între care e totdeauna slujitorul şi cei cărora le slujeşte. Păstorul şi cei păstoriţi. Părintele şi familia sa. Şi de-aceea, dacă vrem mântuirea celor în mijlocul cărora suntem puşi să-L vestim pe Domnul şi să priveghem peste sufletele lor, noi înşine trebuie să ne dăm, în primul rând, toate silinţele să ajungem mereu la un grad mai înalt, ca şi pe ei să-i putem trage spre un alt aşa grad. De cele mai multe ori, dacă fraţii noştri din adunare sunt slabi, răspunderea şi vina este a noastră, care nu ne dăm silinţele să ajungem la un grad de sfinţenie din care să le putem şi pretinde, şi arăta modelul unei trăiri sfinte.
Dacă tot tineretul e slab, vina cea mai mare este, de multe ori, a noastră. Noi nu le arătăm o adâncă viaţă de slujire, de sfinţenie şi de credincioşie, de la care ei nu numai să aibă ce asculta, dar să aibă şi ce vedea. Pentru că şi oamenii mari, şi copiii învaţă mai mult cu ochii decât cu urechile. Înţeleg mai mult din ceea ce văd decât din ceea ce aud. Se uită mai mult la ceea ce arătăm prin faptele noastre decât ceea ce vrem să le demonstrăm prin cuvintele noastre.
Aceasta este cea mai mare trebuinţă a noastră acum. Sunt vremuri aşa cum sunt… Cei credincioşi nu s-au uitat nici la vremuri, nici la vânturi. Cine se uită la vânt nu seamănă şi cine se uită la nor nu seceră. Pentru că totdeauna vor fi vânturi şi totdeauna au fost nori. Adevăratul semănător seamănă la vremea lui, cu timp şi fără timp, şi caută să semene sămânţă bună şi sămânţă rodnică, pentru ca să fie binecuvântat. Şi vestitorul Domnului îşi face rost nu numai de o sămânţă bună, ci mai ales de o mână sănătoasă şi de o umblare puternică, pentru ca şi ceea ce se vede la el, şi ceea ce se aude la el să fie de natură să poată ajuta la cei care-l ascultă şi care privesc viaţa şi roadele lui. Datoria noastră este deci, în orice vreme am trăi, în orice condiţii sociale am trăi, de orice aspect şi de orice natură ar fi încercările prin care trecem, în toate acestea, să ne dăm toate silinţele să ajungem, în primul rând, noi înşine la un nivel de viaţă duhovnicească tot mai ridicat. Din acest nivel noi putem spune altora o îndrumare vrednică de trăit; pentru că numai dacă noi înşine ne vom sfinţi vor fi îndemnaţi şi ei să se sfinţească.
253. SFINŢIREA NOASTRĂ, PENTRU SFINŢIREA CELORLALŢI
O vorbire a fratelui Traian Dorz de la o adunare din anii ’70
Strângeţi fărâmiturile / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, vol. 6
