Aş dori să încerc să creionez aici, în parte, portretul duhovnicesc al Părintelui nostru drag, IOSIF – cel care, pentru noi, ostaşii Domnului, cei care dorim să-i fim ucenici şi urmaşi destoinici, este mai mult decât zeci de mii de învăţători. Dar nu chipul văzut – deşi şi pe acesta îl preţuim şi cinstim cu multă evlavie –, ci chipul cel lăuntric al său, cel care a trebuit să stea o viaţă întreagă – dar foarte scurtă, numai 50 de ani! – în camera cea întunecoasă, ca să se contureze. Şi s-a conturat! Ca să se desăvârşească. Şi s-a desăvârşit!
Părintele nostru Iosif – la ceasul cât un secol de la înfiinţarea, prin Duhul Sfânt, a Lucrării Oastea Domnului, o Lucrare de mântuire sufletească şi trupească a Neamului nostru – a fost, şi în mic, precum şi în mare, izbăvitorul din păcate şi al neamurilor noastre chiar trupeşti: al părinţilor, al fraţilor şi surorilor noastre, al copiilor şi nepoţilor noştri, al rudeniilor noastre mai de aproape sau mai de departe, al vecinilor, al colegilor, al prietenilor şi chiar al duşmanilor noştri ştiuţi sau neştiuţi… Cel care nu poate spune că aşa s-au petrecut faptele ostăşeşti şi în viaţa lui trupească şi sufletească, acela nu a înţeles şi nu a căutat să trăiască aşa cum Părintele Iosif l-a povăţuit, nu numai cu cuvintele şi viaţa sa, dar chiar cu sângele şi moartea sfinţiei sale.
Iată ce spune Părintele Iosif, la un moment dat:
„Toate stăruinţele noastre, ale ostaşilor, trebuie strânse în acest punct: de a-L avea şi păstra pe Iisusul Răstignit şi a-L vesti şi altora. Iar dacă vestirea aceasta întâmpină împotriviri, apoi tocmai acesta este un semn bun. Vestirea lui Iisus cel Răstignit este singura primejdie care îl trezeşte din somn pe diavolul şi îl pune pe picior de război. O dovadă grăitoare avem în Biblie. Apostolilor li s-a poruncit special să nu mai înveţe pe norod în Numele lui Iisus (Fapte 5, 28). Putem vorbi despre orice, numai despre Iisus nu.
Noi însă vom vorbi mereu despre Iisus cel Răstignit şi Îl vom vesti mereu, orice împotriviri se vor ridica contra noastră. Războiul îl vom aştepta cu această vestire. Crucea e semnul nostru cel mai scump; este semnul credinţei noastre în Jertfa Scumpului nostru Mântuitor. Numai că acest semn trebuie să fie plin de putere, de viaţă, de biruinţă.
Crucea înseamnă credinţă şi biruinţă şi cu ea trebuie să trăim biruinţa pe care ne-a asigurat-o Mântuitorul (Ioan 16, 33). Altcum, rămânem la judecata acelui străin, care, cercetând viaţa noastră religioasă, şi-a însemnat, la sfârşit, cuvintele: «Viaţa religioasă a românilor este plină de cruci şi… de păcate».
Fiul Meu, vrei să intri în Oastea Mea? [– zice Domnul.] Va trebui neapărat să-ţi porţi şi tu crucea ta. Căci, nu uita, Oastea Mea – Oastea Domnului – este o cruce. Nu este Oaste fără cruce şi fără cruci. O oaste fără cruci nu este Oastea Mea.”
Iată câteva mărturii, din milioanele de acest fel, cu suflete care dovedesc umblarea în căile Domnului în mijlocul Oştirii Sale:
„Dar tu de când ai intrat în Oaste?” – fu întrebată o servitoare ostaşă de către o prietenă a ei.
„De când mătur şi pe sub paturi – răspunse ostaşa. Căci, mai înainte, lucram numai de ochii stăpânei, dar acum lucrez ca pentru Domnul.
„Bine că se duse stăpânul! – zise odată un lucrător către tovarăşul său care era ostaş. De acum ne putem pune pe odihnă.” „Stăpânul meu nu S-a dus – răspunse ostaşul. Domnul meu e de faţă. El mă vede şi nu-L pot înşela!… Eu lucrez ca pentru El.”
Un domn de la oraş dăduse unei spălătorese ostaşe nişte albituri la spălat. Mirat, pe urmă, de preţul mai scăzut al lucrului decât al altora, întrebă: „Cum se face că dumneata lucrezi cu mult mai ieftin decât altele?” „Pentru că eu lucrez ca pentru Domnul – răspunse femeia. Mi-am socotit lucrul, mi-am socotit câştigul… Să cer mai mult ar însemna nu să te înşel pe dumneata, ci pe Domnul meu.”
Dar câte astfel de modele de trăire autentic ostăşească şi creştinească cunoaştem chiar noi, umblând, în timpul vieţuirii prin lumea aceasta!
Atunci, să vedem cine a fost Părintele Iosif din felul sfinţiei sale de a gândi Oastea Domnului. Când a privit în biserici, de acolo, de la Certege, precum şi din alte părţi, a văzut tocmai la cei ce mergeau la închinare o viaţă formală, găocile, cum le spunea el. Dar aceste găoci nu erau goale, ci conţineau tot felul de superstiţii, de înlocuiri ale creştineştilor obiceiuri cu datini păgâneşti. Nu lipsea aproape cu desăvârşire alcoolul de la faptele de milostenie, din sărbători, din slujbele bisericeşti. Căci pe toate le introdusese satana, după cum zice în Psalmul 73, versetul 9: Veniţi să stingem toate praznicele lui Dumnezeu de pe pământ! Şi a reuşit şi încă reuşeşte să pună în aplicare acest deziderat al său urâtorul binelui şi al mântuirii oamenilor. Iată rostul Oştirii lui Dumnezeu! Toţi cei care se ostăşesc au înţeles că Vinul este batjocoritor. Băuturile tari sunt gălăgioase. Oricine se îmbată cu ele nu este înţelept (Proverbe).
Subliniem şi aici cu înseşi cuvintele Părintelui Iosif, cel care a reuşit să strice planurile ucigaşului de suflete, satan: Dar, durere! Aici nu trebuie să mai vină Antihristul. Noi am stins praznicele lui Dumnezeu, unindu-le cu păcatul şi fărădelegea. Fraţi ostaşi! Noi luptăm şi pentru praznicele Domnului. De ani de zile luptăm mereu ca să dezunim, ca să despărţim sărbătoarea de fărădelege. Să desfacem ceea ce a împreunat satan. Să ducem înainte lupta noastră pentru praznicele Domnului! Să strigăm pe tot locul, cu curaj şi îndrăzneală, Cuvântul lui Dumnezeu şi înştiinţarea lui Dumnezeu că El urăşte praznicele unite cu fărădelegea… Că trebuie să despărţim praznicul de fărădelege…, pentru că El numai atunci ascultă rugăciunile noastre… Deci, fraţilor, cu toţii la luptă aprigă pentru praznicele Domnului! («Părintele Iosif la zile de sărbătoare», Editura Oastea Domnului – Sibiu, 2016).
Nelegiuirile unite cu sărbătorile Domnului sunt deci o urâciune înaintea Lui. Ostaşii care s-au angajat în Lucrarea Domnului nu vor face nici nu vor zice altceva decât ceea ce a făcut şi a zis mentorul şi iniţiatorul acestei sfinte şi dumnezeieşti Lucrări. Căci mântuirea sufletelor noastre nu e posibilă decât atunci când întoarcem spatele poftelor de orice fel din tabăra lui faraon-diavolul şi ne încadrăm, trup şi suflet, în tabăra Domnului. Când vom socoti cele ale lumii acesteia gunoaie fără de sens şi păgubitoare mântuirii noastre, atunci reuşim, ca şi Părintele nostru Iosif, să ne păstrăm chipul cel primit la naşterea noastră din nou prin Botezul cel unul spălat prin Legământul nostru în Oastea Domnului Iisus. Să «pierdem» totul, ca să dobândim mântuirea Lui! Aşa să ne ajute Dumnezeu!
Costel BALAN
