Faptele Apostolilor 1, 1-8
Singurii oameni care se bucură cu adevărat de viaţa asta şi de cea viitoare sunt aceia care au primit această poruncă şi trăiesc potrivit ei. O găsim şi în Apostolul Duminicii a 6-a din Post, la Sf. Ap. Pavel, care-i îndeamnă pe filipeni, îi sfătuieşte şi chiar insistă spunându-le: „Şi iarăşi zic: Bucuraţi-vă!” (4,4)
„Dacă tu eşti credincios, poţi fi pururi bucuros; de ţi-e Tată Dumnezeu, fii ca un copil al Său” (fratele Traian).
Dacă e an Centenar, să privim, aşadar, şi să luăm aminte la cei care n-au trăit în cărţile de poveşti, ci chiar în casele şi curţile noastre – ale lor, de fapt – sub ochii noştri împlinind porunca bucuriei.
Am văzut cum prin unele adunări, în acest an, se citeşte din Fericiţii noştri înaintaşi, cu acelaşi rost, în fiecare duminică amintindu-se de câte un fericit pururea în Domnul. Citeam în Foaie despre o soră cu nume de floare, care a trecut la Domnul la 88 de ani cu cântarea în suflet: „Cum, azi fără nici o cântare?” – dacă cumva se întâmpla o zi cu mult lucru. „Cine cântă, se roagă de două ori”, ziceau fraţii.
Ori de câte ori aducerea-aminte mi-l poartă prin faţa ochilor sau a inimii pe bunicul nostru (Tătaia), mă umplu de o stare de bucurie aproape ca a lui. Nu putea cânta prea bine când era în adunare, dar, când dormea, visele lui erau pline de cântări. Da! Cânta Domnului atunci când aţipea pe prispa casei. Noi, copii fiind, ne amuzam, dar ne şi întrebam cam cum ar fi asta… A trăit 94 de ani. Ştia pe de rost: „Nu vă împovăraţi cu nicio grijă, ci întru toate, prin închinăciune şi prin rugă cu mulţumire, cererile voastre să fie arătate lui Dumnezeu” (v. 6) Aşa trăiau fraţii noştri. Prin Lucrarea Oastei au aflat că Domnul, „Marele Dumnezeu din icoane”, S-a smerit, S-a făcut om, sărac şi lipsit, şi asta pentru ca El să poată merge cu ei în amarul lor, până la capătul capătului sărăciei şi lipsei lor, şi cu mult dincolo de acest capăt. Au descoperit deodată că El, Iisus Mântuitorul, este atât de simplu, atât de apropiat, atât de al lor. Şi nu doar în amarul lor, ci şi în căderile lor, în adâncul căderii L-au aflat pe Domnul mântuind, mângâind, chemând din nou la viaţă, prin pocăinţă tot la fel de adâncă precum şi căderea.
La adunare se întâlneau cu adevărat cu Domnul şi cu fraţii, nu ca şi cum oamenii s-ar vedea şi s-ar despărţi, ar trece unul pe lângă celălalt fără să bage de seamă cine trece pe lângă ei. Cu o dragoste simplă, din inimă, omenească, ascultau cuvântul Evangheliei ca şi cum ar fi fost ei înşişi cei cărora Domnul le vorbea. Parcă ar fi făcut parte din mulţimea care-L asculta pe Domnul în vremea cuvântării de pe munte. Şi veneau la El să ia leac, să se vindece şi plecau cu o altă inimă, pe care, apoi, aripa cântării de dor le-o purta sus, mai sus, tot mai sus, lui Iisus, Bunului Mântuitor. Ce bucurie statornică, triumfătoare, purtătoare de biruinţă purtau în suflete!
Iată, temelia pe care stăm este o temelie a bucuriei pururea în Domnul! Ar trebui să ştim şi noi să ne întâlnim cu Domnul şi cu fraţii, aşa cum ei, cei despre care este vorba cu adevărat în acest an Centenar, au fost cu gândul doar la „câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute şi orice laudă…”. Şi cele ce au învăţat şi au primit şi au auzit şi au văzut la cei ce le-au vestit Lucrarea şi Cuvântul, le-au făcut, şi Dumnezeul păcii a fost cu ei (v. 8-9).
Mult ne-am poticnit, mult am pierdut din greutatea înaintaşilor noştri, de la goliciunea minţii şi de la pustiirea inimii. Mintea nu mai cugetă la Dumnezeu, şi inima nu-L mai iubeşte. Nu ca ei. Dar în noi există încă puteri de a ne ridica cu binecuvântarea rugăciunilor lor cu privire la noi. De ne-am scula astăzi, de ne-am ridica, de ne-am curăţi şi cu săltare de bucurie L-am întâlni pe Mântuitorul şi pe fraţi, ce bucurii purtătoare de noi biruinţe am avea!
Costel HÎNCU
