1. Noi înşine ne mirăm adeseori, zicând cu durere: Vai, cât de rău este omul, cât de rea este lumea, cât de nelegiuiţi sunt oamenii…
Şi aşa este.
Dar nu ne mirăm, mai degrabă, şi nu spunem: O, cât de bun, cât de nemărginit de bun, cât de neînţeles de bun este Dumnezeu!… Cu toate că lumea e aşa rea, că oamenii sunt atât de nelegiuiţi, – Dumnezeu totuşi îi rabdă
şi totuşi le dă.
Lui totuşi Îi este milă, El totuşi îi iubeşte.
Într-adevăr, cât de mare este Bunătatea lui Dumnezeu…
2. Aceasta este uimirea şi aici stă toată taina dragostei celei nespus de mari a lui Dumnezeu: bunătatea Lui.
Pentru aceşti nelegiuiţi a murit Hristos, spre a-i izbăvi nu numai de sub blestemul păcatului moştenit prin firea lor omenească de la Adam, întâiul lor căzut… Ci şi de sub blestemul propriului lor păcat, săvârşit de fiecare om din propria lui voinţă, ca act al propriei sale neascultări de porunca Dumnezeului său…
3. Jertfa Mântuitorului cuprinde în sine nu numai Preţul mântuirii lumii întregi, ci şi preţul mântuirii fiecărui suflet omenesc în parte.
Şi de aceea trebuie ca Jertfa Aceasta s-o primească toată omenirea, ca singurul preţ al răscumpărării ei din osânda şi moartea păcatului în întregimea lui;
şi trebuie să o primească şi fiecare suflet în parte, pentru partea lui de vină ca fiu al omenirii şi ca participant la păcatul ei.
4. Orice altă dragoste în afară de a lui Dumnezeu n-ar putea atât de mult.
Orice dragoste omenească are o margine mai mult sau mai puţin apropiată. Numai dragostea lui Dumnezeu este fără margini.
Ea rabdă totul, nădăjduieşte totul, suferă totul şi acopere totul – până la sfârşitul vieţii omului, a fiecărui om.
Dar şi atunci la sfârşit, nu dragostea lui Dumnezeu se sfârşeşte – ci viaţa omului.
Iar judecata osânditoare de la sfârşitul vieţii omului neascultător de Dumnezeu, – nu Hristos o aduce, ci o aduce păcatul omului neascultător.
5. Nu judecătorul îl condamnă pe un criminal – ci crima lui îl condamnă. Judecătorul n-are cu el nimic, crima lui are. Ea nu-l lasă. Ea îl osândeşte.
Tot aşa va fi şi la Judecata lui Hristos. Păcatul o¬mului va striga după el.
Cuvintele lui îl vor osândi.
Faptele lui îl vor condamna.
6. Cum se va întâmpla judecata păcatului asupra păcătosului nu ştim. Pentru că fiecare păcat va căpăta un chip, un grai, o mărime.
Fiecare cuvânt vinovat, la fel.
Fiecare gând, fiecare pas, fiecare loc al păcatului vor căpăta forma, greutatea, mărimea, urâciunea, violenţa, grozăvia şi cine mai ştie ce alte înfăţişări ale păcatului făcut…
Şi toate acestea împreună îl vor osândi pe cel ce a săvârşit acele păcate.
7. Tot aşa nevinovăţia, dreptatea, sfinţenia, Cuvântul, Adevărul, Iubirea – şi toate virtuţile vătămate prin păcatul omului se vor ridica şi ele ca martori acuzatori împotriva celui neascultător de Dumnezeu.
8. Nu te teme, suflete bun, de nimic ce are să ţi se întâmple sau ce te ameninţă. Puterea lui Dumnezeu şi dragostea Lui, ale Celui care a avut atâta milă şi bunătate faţă de tine prin toate cele ce ai trecut înainte de a-L cunoaşte şi a-L primi în inima ta ca Mântuitor al tău,
– te vor păzi şi te vor izbăvi. Cu atât mai mult acum când ai devenit din vrăjmaş un fiu al Lui, din potrivnic, un ascultător şi din străin, un slujitor credincios al Lui.
9. Să nu uităm niciodată şi nici unii că mântuirea noastră noi o vom dobândi fiecare numai ca sfârşit al credinţei noastre (I Ptr 1, 9).
Numai ca un premiu al sfârşitului alergării (I Cor 9, 24-25).
Numai ca o cunună de biruinţă de la sfârşitul luptelor noastre (II Tim 4, 8; Iac 1, 12).
Nici la oameni nu-i altfel, – atunci cum să fie la Dumnezeu?
10. Într-o lumină mică, vedem puţine pete pe înfăţişarea noastră.
Dar, pe măsură ce lumina aceasta creşte, ea ne descoperă alte şi alte pete pe care înainte nu le văzusem, – iar acum, văzându-le, trebuie să facem totul spre a ni le înlătura…
dacă dorim ca starea noastră să fie cât mai vrednică de locul şi de Numele Domnului nostru Iisus Hristos, în faţa Căruia am fost puşi să stăm.
11. Noi, care eram atât de harnici în ceea ce priveşte răul când eram sub robia satanei, de ce acum când am a¬juns înfiaţi de Dumnezeu să fim nişte leneşi în slujba Lui?
N-ar dovedi asta oare că noi suntem nişte necredincioşi faţă de Binefăcătorul nostru?
12. Dacă atunci când mergeam la păcat, noi ne puneam toate puterile noastre să-i convingem şi pe alţii să păcătuiască împreună cu noi, să fumeze cu noi, să bea cu noi, să fure cu noi, să înjure cu noi, să mintă cu noi, să vorbească sau să facă lucruri ruşinoase împreună cu noi,
– oare acum când L-am aflat pe Domnul şi când mergem pe calea Lui, să nu avem noi şi să nu depunem aceeaşi râvnă pentru Dumnezeu, măcar cât făceam altădată pentru diavolul? Oare n-am fi noi nişte nelegiuiţi faţă de Domnul dacă nu suntem nişte înflăcăraţi pentru El?
13. Când devii un om duhovnicesc, atunci umbli după lucrurile duhului, şi nu după ale păcatului.
Cauţi foloasele lui Hristos, şi nu ale diavolului.
Te simţi obligat faţă de sfinţenie – şi oprit cu totul faţă de nelegiuire. Oricine face altfel va fi osândit.
14. Orice nebun se gândeşte numai la prezent, – pe când orice înţelept se gândeşte numai la viitor. Aceasta este deosebirea dintre ei.
Nebunul se gândeşte: Azi să-mi meargă bine, – de mâine nu-mi pasă! Mie să-mi ajungă – de altul n-am nici o grijă…
Cât de nebun este un astfel de om!
15. Nebunul mănâncă azi tot ce are,
cheltuieşte azi tot ce are,
prăpădeşte azi tot ce are.
Nesocoteşte orice dreptate,
calcă orice lege,
dispreţuieşte orice sfat,
nedreptăţeşte orice semen şi face tot ce vrea…
Dar urmările nefericite ale nebuniei lui nu întârzie să se arate.
De unde tot iei şi nu mai pui, curând se sfârşeşte. Dar şi unde tot pui şi nu mai iei – curând se sparge!
16. Cine cheltuieşte tot ce are ajunge curând să cheltuiască şi ce nu are.
Iar cine îşi prăpădeşte tot ce i-a rămas rămâne curând un prăpădit al tuturor.
Aşa ajunge nu numai trupeşte, ci şi sufleteşte, oricine nu gândeşte de la început cum îi va fi sfârşitul dru¬mului pe care îl ia.
Al lucrului pe care îl începe.
Al vieţii pe care o duce.
17. Prima dovadă de înţelepciune este privirea spre viitorul păcatului.
Prima groază este cea care îl izbăveşte pe om când vede sfârşitul rău care îl aşteaptă, mergând pe drumul păcatului său.
Frica Domnului este începutul înţelepciunii…
Şi începutul fricii este înţelepciunea de a ocoli un viitor nefericit.
Oricine nu se teme de rău nu ajunge bine. Şi oricine vrea să ajungă bine începe prin a se teme şi a se feri de rău.
18. Viitorul se poate şti sigur fără să mergi la ghicitori şi fără să faci vrăjitorie sau spiritism.
Viitorul este limpede scris în Cuvântul lui Dumnezeu şi fiecare, pentru ca să-şi cunoască sfârşitul său, n are nevoie să întrebe decât Cuvântul Sfânt care spune:
Necaz şi strâmtorare va veni (sigur şi curând) peste orice suflet care face răul… dar slavă, cinste şi pace va veni peste oricine face binele – şi nu se are în vedere faţa nimănui (Rom 2, 9-11)!
Ce descoperire mai clară vreţi decât asta?
19. Dacă numai ar crede cineva binele, dar nu l-ar împlini cu fapta Sa, – la ce i-ar mai folosi oare?
Dacă numai aş crede eu că drumul acesta mă duce acasă, dar n-aş osteni să merg cu picioarele mele pe el, aş mai ajunge eu oare vreodată acasă?
Dacă numai aş crede că pământul acesta poate aduce un rod bogat, dar n-aş munci cu mâinile mele pentru acest rod, aş mai ajunge eu oare să culeg ceva?
De ce oare nu se poate înţelege odată ce zadarnică este nădejdea care se pune pe mântuirea de la începutul credinţei – şi nu se osteneşte a o dobândi ca sfârşit al credinţei?
Prin roadele unei vieţi de sfinţenie!…
20. Să nu ne înşelăm singuri – şi cu atât mai mult să nu ne lăsăm înşelaţi de acei promiţători ai unei mân¬tuiri de la începutul credinţei.
Mântuirea se primeşte la sfârşitul credinţei – iar nu la începutul ei.
Căci mântuirea adevărată nu este un cadou, ci este un rod.
Nu este un lucru aflat – ci un premiu dobândit.
Nu este o cunună dată la pornire – ci una primită la ajungere.
Doamne Duhule Sfinte, luminează-ne deplin pe toţi cu privire la acest adevăr, ca să nu ne înşele nimeni.
Amin.
,Alergarea Stăruitoare / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2007
