Cuvânt la Apostolul Dumincii a 7-a după Rusalii, de la Romani 15, 1-7
Într-o lume în care plăcerea şi a plăcea este totul un astfel de text paulinic cheamă la meditare. Pune parcă un semn de interogare pe toată propaganda unui bine costeliv şi moderat de o lume în congestie, în descompunere de sens. La vremea în care Sf. Pavel, Apostolul, vorbeşte romanilor, nu era altfel decât acum. Un soi de patimă dărâma din interior Imperiul. O chinuitoare viaţă publică descăpăţâna normalitatea. Imperiul tindea să devină un cadavru moral. De aici insistenţa Sf. Ap. Pavel pe chestiunile pur morale, le-am spune astăzi. Un soi de curs de morală socială, cred unii. Iar eu spun că era strigătul de atenţionare a unui profet care credea – am citit împreună în Duminica trecută – că tăria credinţei obligă la rostirea adevărului. Că numai ranforsat pe credinţă proorocul poate rosti adevărurile care rostuiesc viaţa. Dar să luăm aminte la inteligenţa ce-i însoţeşte credinţa. Cum converteşte Biserica textul său în plusul nostru de inteligenţă iubitoare. Înainte de a se citi textul despre vindecarea celor doi orbi şi a celui mut din Capernaum, ascultăm împreună un text paulinic din care reţinem, mai întâi: „Datori suntem noi, cei tari, să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră, ci fiecare dinte noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire” (Romani 15, 1- 2). Cum a construit îndemnul! Mai întâi încurajează să ne ştim tari – în putere şi credinţă deopotrivă –, pentru ca mai apoi să ne ceară să vedem că nu propria noastră plăcere este motorul vieţii, ci trăirea cu aproapele a bucuriilor Învierii. E dificil de înţeles. Dar cine e obişnuit să trăiască muncind pentru binele comunitar ori slujirea aproapelui ştie că nu-şi mai poate permite niciun exces. Seamănă cu un chirurg care are în permanenţă conştiinţa că oricând poate fi chemat să împlinească un efort la o operaţie. Ştie că e căpitan de echipă la cazuri pe viaţă şi pe moarte. Când ai conştiinţa aceasta, te aşezi la îndemâna lui Dumnezeu, făcând prioritate din slujirea celuilalt. Aşa şi profesorii, şi preoţii, şi pompierii şi toţi aceia care pot fi chemaţi oricând, în orice clipă, la intervenţie în favoarea salvării omului, nu au dreptul la niciun exces, la niciun exerciţiu de plăcere care le-ar diminua calitatea reacţiei. Ce ne spune, de fapt, Sf. Pavel este ceea ce ne spun Părinţii Bisericii mereu şi mereu. Singura modalitate de a te aşeza la îndemâna aproapelui permanent, în împlinirea misiunii tale, este trezvia. Atenţia vie la ceea ce ar putea ucide harul. Cât de realist vorbeşte despre aceasta Evagrie Ponticul: „Nu va putea să alunge de la sine amintirile pătimaşe omul care n-a avut grijă de poftă şi mânie, pe una stingând-o cu posturi, cu privegheri şi cu culcatul pe jos; iar pe cealaltă îmblânzind-o cu îndelunga-răbdare, cu suferirea răului, cu nepomenirea de rău şi cu milostenii. Căci dintr-aceste două patimi se ţes mai toate gândurile dracilor, care duc mintea la primejdie şi la pierzare. Dar este cu neputinţă să biruim patimile acestea, dacă nu dispreţuim mâncărurile, banii şi slava, ba încă şi propriul nostru trup, pentru cei ce caută deseori să-l aţâţe. Pildă fără zăbavă să luăm de la cei ce se primejduiesc pe mare, care sar şi din corabie de furia vânturilor şi a valurilor răsculate. Aici însă trebuie să fim cu luare-aminte ca să nu sărim din corabie spre a fi văzuţi de oameni. Căci vom pierde plata noastră şi ne va lua în primire un nou naufragiu, şi mai cumplit, suflând împotrivă-ne vântul dracului slavei deşarte” (Evagrie Ponticul, Capete despre deosebirea patimilor şi a gândurilor, Filocalia 1, ed. 2008, cap. 3, pp. 69-70). Cum se aşază textul acesta la îndemâna celui ce cugetă cu smerenie la cuvintele Apostolului: „Că şi Hristos n-a căutat plăcerea Sa, ci, precum este scris: Ocările celor ce Te ocăresc pe Tine au căzut asupra Mea” (Romani 15, 3). Aducând aminte de Psalmul 68, 12, care începe cu aceste cuvinte ce aduc a disperare, dar care sunt vindecate prin Răstignirea lui Iisus Hristos: „Mântuieşte-mă, Dumnezeule, că au intrat ape până la sufletul meu. Afundatu-m-am în noroiul adâncului şi nu este stare” (Psalm 68, 1-2). Acest „nu este stare” defineşte patima. Neliniştea ei. Efortul cumplit al împlinirii ei cu orice risc. Uneori cu riscul vieţii. În sens opus este despătimirea, ieşirea de sub tutela păcatului. A patimii. Scriptura este, în viziunea Apostolului, o catedră de formare duhovnicească (Romani 15, 4) şi de aceea toate cele scrise în ea „s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea care vin din Scripturi să avem nădejde” (Romani 15, 4). Şcoala răbdării ne apropie de Dumnezeul răbdării şi al mângâierii, pe care Sf. Pavel Îl şi binevesteşte: Hristos Iisus. De unde o singură gură în doxologie care să facă din inimi o singură inimă, a comunităţii de har, care este Biserica.
Ultimul gând al Apostolului din Duminica aceasta m-a pus mereu pe rugăciune pentru a înţelege. Citim împreună: „De aceea, primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu…” (Romani 15, 7). Unii, de la acest text, au găzduit în inimile lor şi în comunităţile lor stricători de rânduială şi pace. Au uitat că Hristos ne-a primit pe noi murind pentru păcatele noastre, datori fiind şi noi să murim păcatului pentru a gusta din nemurirea propusă de El. Ospitalitatea despre care face referire Sf. Ap. Pavel aduce aminte însă de altă ospitalitate. Aceea a lui Avraam şi a Sarrei la Stejarul de la Mamvri. Ospitalitatea vie a trăirii în Dumnezeu a vremii de prânzit, Liturghia. De altfel, Liturghia este spaţiul deplin al ospitalităţii în care se împlinesc din destul toate cuvintele ce am căutat să le aflăm sens în Apostolul Duminicii acesteia. Acolo avem unitatea doxologiei şi ospeţiei deopotrivă. Locul primirii în împreună-primirea lui Hristos. Uneori nu ne dăm seama cât de adânci sunt astfel de cuvinte ale Apostolului. Le socotim pentru vremea şi locul acelea. Ori ele sunt înfipte în cutia de rezonanţă a Scripturii ca să fie valorificate generaţie după generaţie. Cei tari fiind celor cu slăbiciuni încurajare, sprijin şi motivare. Fiecare din noi căutând să plăcem aproapelui nostru în ceea ce este bine, spre zidire. Răul ce dărâmă e motiv de ideologizare. Binele de trăire, de împlinire, de mântuire…
Pr. Constantin NECULA
