Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Şi s-au deschis ochii lor…

Şi s-au deschis ochii lor…

Şi s-au deschis ochii lor…

Opt versete de Evanghelie, cât o carte. Continuând şederea în Capernaum, Hristos nu renunţă la a Se descoperi ca fiind Dumnezeu. Cum, trebuie s-o recunoaştem, capitolele VIII şi IX din Evanghelia după Matei o subliniază cu prisos. Amândouă stând sub moto-ul profetic: „Acesta neputinţele noastre le-a luat şi bolile noastre le-a purtat” (Mt. 8, 17; Isaia 53, 4), arătând că Domnului nimic nu-I este prea greu. Iar despre acestea „multe vom grăi şi nu vom ajunge la capăt, dar sfârşitul cuvintelor noastre este Domnul întru toate” (Isus Sirah 43, 31).

Astăzi doi orbi se ţin după Hristos (9, 27) şi au căpătat deschiderea ochilor (9, 30). Şi un mut este adus dinaintea Lui (9, 32) şi, scoţându-i-se demonul, mutul a vorbit (9, 33). În câteva versete, iată, prilej de a ne reanaliza propria noastră devenire întru Hristos. Căci în orbire am şezut şi iarăşi mai adânc orbin-du-ne Soarele-Hristos, lumină a dat vederii noastre. Şi muţi, îndrăciţi de cele ce ne legau limba, aflată în robirea satanei, am fost şi, amuţind dinaintea tainei Cuvântului, cuvântarea a mângâiat iarăşi buzele noastre. Câţi n-aţi trecut prin aceste două „strâmtori” ale întâlnirii cu Dumnezeul Cel Viu? Cărora dintre noi n-a trebuit Hristos nu o dată, ci de mai multe ori să ne redea vederea, ca să aflăm pe Cel care este Lumina, să ne dea credinţa, ca să vedem pe Cel Ce Este credinţa, să ne reaprindă dragostea, ca să revedem pe Cel Ce Este Iubirea. Şi câţi dintre noi n-am legat limba noastră mai întâi la jugul greu al vorbiri nebuneşti pentru ca, ceva mai încolo, Însuşi Hristos să ne elibereze, dându-ne Cuvântul ca hrană şi ca băutură aleasă.

Căci lecţia Evangheliei de astăzi, ca mai mereu, este smin­teala pe care dragostea lui Hristos o naşte în lume şi în noi. Căci dacă poporul tresaltă, uimindu-se de cele ce se-arată acum lui Israel (9, 33), glasul cârtelii, al fariseismului legalist spulberă aureola de bucurie – „Cu domnul demonilor scoate pe demoni” (9, 34), fiind parcă cele mai prosteşti cuvinte rostite de cineva, până la Iuda, în Evanghelie. Dar noi înşine balansăm uneori între cele două reacţii: ale bucuriei minunii şi-ale cârtelii. Angajaţi într-o schizofrenie spirituală majoră, rod al unui arianism ascuns, trupurile fiindu-ne mai dragi ca sufletele şi Întruparea Domnului, încurcân­- du-ne uneori în planurile noastre omeneşti, balansăm, aşadar, între a recunoaşte minunile lui Dumne­zeu din viaţa noastră şi a pune pe seama întunericului lumina ce ne mai ţine în viaţă. Ca să înţelegem să luăm de exemplu cârteala noastră la boală sau modul în care căutăm soluţii omeneşti la lucrurile cu adevărat duhovniceşti, încercând uneori să învingem moartea prin medicamentaţii şi regim simplu… Ba, mai mult, nu de puţine ori smintitoarea dragoste a lui Dumnezeu către aproapele ne aruncă în pragul nebuniei fariseice. Cum, oare, să fie mai buni ca noi beţivii şi desfrânaţii, hoţii şi delaţioniştii…? Căutând la lucrarea lui Dumnezeu cu ochi omeneşti nu vedem niciodată, dar absolut ni­ciodată, ceea ce Dumnezeu, dum­nezeieşte văzând, află bun şi de sporit în „celălaltul” de lângă noi. Oricât de neduhovnicesc pare el după regulile „duhovniciei” noastre!

Binecuvântat dar este Dum­nezeul Care ne sminteşte cu dra­goste Lui! Cel Care încă mai are de unde da lumină şi vorbire până la vremea când, Venirea Sa, va închide izvorul, arătându-ne deplin curgerea cea nesfârşită a luminii şi a împreună-vorbirii cu El.

Am aflat într-o carte pe care, mai ales celor tineri v-o recomand (Andre Scrima, «Timpul Rugului Aprins – Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană», Humanitas, 2000 – ed a II a -, p. 21), o rugăciune a celui care, sub numele de Ioan Cel Străin, a strâns şi provocat miş­carea de la Antim, a Rugului Aprins. Zice Avva: „Da, Îl binecuvântez pe Domnul, Care, din pragul vârstei bărbăţiei, a făcut să se topească la un loc, în încăperea inimii mele tinere, belşugul dăruitor din care şi acum trăiesc şi mă înnoiesc, belşug pe care suferinţele şi trunchiatul drum al vieţii mele nu l-au făcut totuşi să se piardă, ci cu grijă şi teamă le-am păstrat şi am căutat şi nu-l împuţinez”

Des-orbit şi des-amuţit, sufle­tul, în setea duhului cea fără de saţiu, caută lumina şi împlinirea vorbirii. În Dumnezeu.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula

Sursa: http://www.agnos.ro

Author: admin

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *