Să se bucure şi să se veselească de Tine, toţi cei ce Te caută pe Tine, Doamne, şi să zică pururea cei ce iubesc mântuirea Ta: "Slăvit să fie Domnul!" (Ps. 39,22)
  • Set Logo Section Menu from Admin > Appearance > Menus > "Manage Locations" Tab > Logo Section Navigation
Slăvit să fie Domnul!
Home Căci Puterea Mea se desăvârşeşte întru slăbiciune

Căci Puterea Mea se desăvârşeşte întru slăbiciune

Căci Puterea Mea se desăvârşeşte întru slăbiciune

II Corinteni 11, 31-33; 12, 1-9

Trebuie să treci prin viaţă pentru a înţelege cuvintele acestea ale Marelui Pavel. E un soi de concluzie, de testament duhovnicesc. Greu digerabil la tinereţe, când crezi că numai puterea ta contează. Că a face carieră şi bani e totul. Că tot ce ţine de tine este important. Ori devine important atingându-te. Şi nu sunt mulţi care scapă de ispita aceasta, de a se crede buricul pământului. Sf. Ap. Pavel ne sare în ajutor. Mai întâi, întreg capitolul 11 – care trebuie citit de fapt „la pachet” cu Apostolul de astăzi –, după ce se ridică împotriva apostolilor mincinoşi, vine şi ne povesteşte despre sine. Suferindul de Hristos. Îndrăgostitul de Iisus. Ne dovedeşte cum arată un om care are adevărul lui Hristos în el. Pare naiv, şi nu numai lumii de atunci. Pare fragil. Şi este fragil. Dovadă că pentru a-l smeri, Domnul îngăduie „un ghimpe în trup, un înger al satanei” (2 Cor 12, 7), care are rol de vindecare a orgoliului ce l-ar putea acumula: să mă bată pe obraz – zice el –, ca să nu mă trufesc. Avem de-a face, cred eu, cu una dintre cele mai frumoase pagini de iubire creştină a misiunii de a fi al lui Hristos. Indiferent de circumstanţe şi urmări. Este un manifest împotriva comodităţii noastre de a fi creştini azi. Este un testament la care se cuvine să medităm mereu. Nu doar păstorii de suflete, ei mai întâi însă. Pavel, rugătorul şi misionarul, cere Domnului ca spinul ce-i schimonoseşte bucuria să-i fie luat. Şi răspunsul Domnului este copleşitor: „Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9a). Uimitoare pedagogia Domnului Hristos. Un fel de temperare a încrederii în sine a plăcutului lui Dumnezeu pentru a-l creşte pe Pavel în cunoaşterea din interior a Crucii. Nimic mai impresionant decât aceste cuvinte de pedagogie filocalică şi ascetică, deopotrivă, în care trupul devine rob virtuţii tocmai prin spinul-suferinţă. Indiferent dacă ea este trupească (cum pare), ori sufletească (cum ar putea fi). Nici măcar Fericitul Augustin, care scrie o carte întreagă de Confesiuni pentru a lămuri planul psihologic al convertirii sale, nu are o mai simplă şi totuşi adâncă exprimare decât Saul cel ars de lumina ochilor în drumul Damascului. Câţi dintre noi am accepta spusa aceasta a Mântuitorului? Cum anume se mai adresează ea creştinilor de duminică în care ne-am drapat vocaţiile duhovniceşti?

Toată epoca de aur a creştinismului a încercat să sintetizeze şi apoi să exprime toate greutăţile vieţii în Hristos. În tot tragismul lor luminos. Fie că vorbim despre om ca o culme a creaţiei şi efectele căderii sale asupra cosmosului, de omul-chip spre asemănare cu Dumnezeu, despre problema răului şi alianţei sale prin ispită cu omenirea (Adam şi Eva), fie că vorbim despre Botez şi mântuire ori Euharistie ca „farmakon – medicament” ori hrană veşniciei (Flavio Placida, L’epoca d’oro della catechesi. L’insegnamento e la prassi dei Padri della Chiesa, Urbaniana University Press, 2020, 239 pg.), vorbim despre modul în care o slăbiciune l-a vădit pe om că fără Dumnezeu nu poate să supravieţuiască morţii sale. Întreaga teologie a Părinţilor Bisericii echilibrează mereu în jurul vieţii şi morţii viaţa creştină, arătând în ce mod Dumnezeu este Viaţă. Cum ştie Sf. Pavel asta. El ne spune: „Deci, foarte bucuros mă voi lăuda mai ales în slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos” (2 Cor 12, 9b). Aici vede Biserica, de exemplu, fundamentul Spovedaniei în pocăinţă şi smerenie. În asumarea slăbiciunilor. Unul ce vine la spovedit doar pentru a arăta ce bun şi tare este te oboseşte cumplit. Simţi că nu a înţeles nimic din propria lui viaţă. Se cuvine mereu, dinaintea unui astfel de comportament, să căutăm răspuns la întrebarea cutremurătoare a Mitropolitului Antonie de Suroj: „Eşti creştin sau doar bisericos?” (a se vedea volumul său cu acelaşi nume şi subtitlul Cuvântări despre trăirea autentică a credinţei, Doxologia, Iaşi, 2020, 147 pg.). Linia de demarcaţie între Saul şi Pavel tocmai în rezolvarea acestei dileme existenţial-duhovniceşti constă. De aceea întreabă, cere Domnului, sfârâie realmente în focul Duhului Sfânt. Pare că nu se odihneşte niciodată. Când de fapt el trăieşte într-o realitate ce-l apropie fundamental de Hristos şi Împărăţia Sa. O apropiere cu o scară de valori la care astăzi prea puţin mai accesăm: „De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor 12, 10). Sigur că e greu, fără Harul lui Hristos. Dar fără Harul Lui nu numai aceasta e greu-realizabil, ci tot ceea ce încercăm de mântuire. Şi trebuie să recunoaştem că nu tot ceea ce numim a fi înger al satanei noi, colportorii de păcate definite drept virtuţi, nu ţine de lucrul întunericului, cât de propria auto-înşelare. Nu toate rănile personale sunt ducătoare la Hristos. Unele sunt frustrări şi orgolii netratate cu smerenie. Iar altele sunt născute din lipsa de educaţie, uneori duhovnicească şi de multe ori chiar simplă educaţie. Pavel, Apostolul, nu face apologia ghimpelui celui rănitor, ci apologia Harului ce te ţine tare în slăbiciuni. Poate de aceea textul a inspirat rezistenţa creştină pe întreg parcursul istoriei. Pe unii inspirându-i până astăzi. Cred că aici este, de fapt, cheia exegezei textului acesta paulinic. În capacitatea de a înţelege în smerenie darul slăbiciunilor care ne cotropesc des, tot mai des în anii din urmă. Şi în înţelegerea modului în care Hristos Domnul este răspunsul, nu scenariile noastre. Nu basmele noastre, unele de groază şi fără noimă. Dacă în slăbiciuni se vădeşte puterea lui Hristos, de ce să nu facem la vremea aceasta de slăbiciune universală o vreme a asumării puterii Lui, care vindecă şi ridică din morţi? Din prea marea comoditate a gândirii numai cu mintea noastră? Din greutatea acceptării că nu de dreptatea noastră are nevoie Dumnezeu pentru a ţine lumea? Din neputinţa noastră de a ne iubi vrăjmaşii despre care Evanghelia Duminicii acesteia (Luca 6, 31-36) ne vorbeşte prin Domnul Însuşi? Dacă slăbiciunea noastră este o prea mare încredere în Dumnezeu? Ori reducerea acestei încrederi la o listă de nevoi ce I-o prezentăm şi, uneori, nu ne-o îndeplineşte? Taină mare înţelegerea modului în care Domnul ne creşte întru Împărăţia Sa! Un ultim gând al tâlcuirii acesteia. Antonie de Suroj aminteşte: „Vorbind despre acest fel de trecere, din experienţa momentului credinţei, despre ceea ce Epistola către Evrei numeşte încredinţarea lucrurilor nevăzute, Sfântul Macarie ne zugrăveşte o imagine: aceea a unui om ce stă într-o barcă mică, noaptea, având tot cerul deasupra lui şi privind spre înălţimi… Şi orele trec. Vine apoi refluxul, iar apele retrăgându-se, barca rămâne pe nisip. Dar el simte încă în trupul său – ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat – sentimentul pe care îl avea atunci când barca era pe valuri. Şi apoi vine dimineaţa, iar cerul se luminează şi el nu mai vede stelele. Totul s-a schimbat. Însă ceva rămâne neschimbat. El ştie cu siguranţă ceea ce a trăit în noaptea precedentă” (Antonie de Suroj, op. cit., pg. 32). Sf. Ap. Pavel ştia ce a trăit. Ne îndeamnă şi pe noi să trăim. În slăbiciuni să simţim puterea lui Dumnezeu!

Pr. Constantin NECULA

Author: Editor

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Do NOT follow this link or you will be banned from the site!