Meditaţii

Când alergăm spre a strânge în braţe „balonul” pe care este scris „fericire”.

În timpul unei ore de religie desfăşurate la o clasă de a-XII-a, am încercat să fac o introducere la lecţia despre „Rolul tineretului promovarea valorilor creştine”.Am întrebat elevii dacă ar fi totdeauna capabili să facă distincţia dintre valoare şi nonvaloare , dintre autentic şi fals.Şi dacă în cele din urmă au puterea să opteze pentru ceea ce este valoros, autentic, adevărat.Toate răspunsurile au fost optimiste, nimeni nu şi-a exprimat îndoiala cu privire la această alegere.Aşa este aproape totdeauna, când vorbeşti la modul general cel care te ascultă nu prea ştie pe unde se află. Dar discuţia noastră a continuat şi i-am mai întrebat: dacă pe o masă într-o sală de aşteptare ar fi o revistă de spiritualitate sau o Biblie iar alături ar fi şi o revistă cu postere şi staruri, ce aţi alege? Sau dacă într-o seară, în oraşul vostru, ar fi invitată o oarecare personalitate să susţină o conferinţă de spiritualitate ortodoxă, iar în acelaşi timp aţi şti că în cartierul vostru ar fi o discotecă, unde aţi alege să petreceţi? Răspunsurile au fost altele, unii au rămas puţin dezamăgiţi, nu se aşteptau la un asemenea criteriu de evaluare.

De multe ori stau şi mă întreb dacă noi avem clarificate foarte bine în minte noţiunea de iluzie şi realitate.Trăim nişte vremi atât de confuze încât oamenii numesc iluzia realitate şi realitatea iluzie. De fapt nu numai timpurile noastre poartă pecetea acestei grave confuzii, oamenii din toate timpurile bâjbâie în această umilitoare ambiguitate. Cu mii de ani înainte profetul Isaia observă că cei din timpul lui nu mai aveau o percepţie lucidă a realităţii de aceea îi avertizează: „Vai de cei ce zic răului bine şi binelui rău; care numesc lumina întuneric şi întunericul lumină; care socotesc amarul dulce şi dulcele amar!” (Isaia5,20).

Plecăm adeseori de la consumul celor mai concrete realităţi cu sentimentul iluziei şi a dezamăgirii.Toţi am experimentat, cel puţin odată în viaţă acest adevăr.Adeseori ceea ce pare concret, real, frumos, rotund, rubicond, somtuos este o părelnicie, o iluzie care nu este cu nimic mai bun decât nălucirile din vis. Uneori vieţuitorii cei sfinţi îşi luau aspre canoane că se lăsau înşelaţi de părelniciile din vis. Sfântul Nifon şi-a învineţit trupul cu bătaia pentru că în vis a căzut în păcatul desfrâului. Noi astăzi uneori trăim înşelarea cu ochii deschişi, când alergăm spre a strânge în braţe „balonul” pe care este scris „fericire”.

Cu toate că atât lucrurile şi procupările duhovniceşti cât şi cele ale păcatului sunt la fel de „materiale”, conţinuturile lor sunt cu totul deosebite. Ai nevoie de luciditate, de sinceritate şi de o vedere curată pentru a face diferenţa.Din lucrurile şi preocupările duhovniceşti iradiază în mod tainic lumina frumosului, a adevărului, a dăinuirii şi a plinătăţii.Pe când celelalte lumeşti şi uşoare cu toate că sunt mai evidente, mai cosmetizate şi înzorzonate lasă în urma lor sentimentul golului, al iluziei şi al dezamăgirii. Chiar dacă motivaţia vieţii în duh este mai difuză, mai subţiată şi transparentă, ea zideşte în lăuntrul omului nădejdea cea vie, deschide orizonturi reale şi netrecătoare, întemeiază fiinţă în adevăr şi lasă sentimentul plinătăţii, al sensului şi al durabilităţii.Dar acest sentiment se creează în timp, sufletul trebuie să lupte cu formalismul, cu rutina, cu plictiseala.

Lecturând patericul şi vieţile sfinţilor rămânem cu impresia că mulţi dintre aceşti sfinţi au primit răsplata cea veşnică luptându-se cu plictiseala.Este mult mai comod să butonez ore în şir telecomanda în faţa televizorului sau să dau curs plăcerilor hedoniste decât să îmi adun gândurile, să-mi unesc puterile sufleteşti pentru a citi un capitol din Noul Testament, pentru o rugăciune sau pentru a priveghea la o slujbă de seară (hedonismul este cultul plăcerilor senzuale; trăieşte-ţi clipa! Totul pentru aici şi acum , fără să mă gândesc prea mult la urmări).Astfel , viaţa de credinţă presupunere o luptă continuă şi o voinţă mare. Sfântul Pavel exprimă scurt şi clar în ce constă această luptă când zice: „Neprivind la cele ce se văd , ci la cele ce nu se văd, căci cele ce se văd sunt trecătoare iar cele ce nu se văd sunt veşnice”( IICor. 4,18).

Pentru ca omul să se bucure de ceea ce este cu adevărat frumos şi de starea de fericire pe care Dumnezeu vrea să i-o dăruiască trebuie „ să se lipsească şi de cele mai frumoase, mai minunate şi mai curate lucruri din dragoste faţă de Hristos…omul trebuie să se lipsească nu numai de păcat, ci şi de cele mai nevinovate lucruri apoi să aibă dispoziţia să le îmbrăţişeze pe acelea pe care le-a îmbrăţişat Hristos…ca să moară omul cel vechi, omul păcatului, , să piară sinele, egoismul şi să învieze împreună cu Hristos, omul virtuţii, omul harului, omul sfinţeniei, omul cel nou, omul în Hristos”( Arhim. Simeon Kraiopoulos, Taina suferinţei, ED. Bizantină, Bucureşti, 2007, pp. 54-55).Dacă nu renunţăm de bună voie la bucuriile îngăduite ale vieţii, aceasta ar fi prea greu pentru noi, măcar să nu ne întristăm atunci când nu le posedăm aşa cum am vrea noi.

Acesta este eroismul vieţii de credinţă, să renunţi la cele văzute pentru cele nevăzute. Pentru că valorile veritabile, autentice şi netrecute se obţin cu mult efort, stăruinţă şi dăruire, oamenii au recurs uşor la cele contrafăcute şi false.Să nu ne plecăm genunchii în faţa iluziei oricât de apropiată şi ispititoare ar fi ea!Şi chiar dacă realitatea pare departe şi cu neputinţă de atins să nu uităm nicioadată că” lumea şi pofta ei trece, dar cel ce face voia Domnului rămâne în veci”(I In 2,17)!

Vasilică

Lasă un răspuns