Când era credinţa bună,
mergea noaptea fără lună,
pe ninsoare şi furtună,
numai să fie-mpreună,
pe-ntuneric şi pe tină,
nu era nimic s-o ţină.
Erau fraţii peste munte
şi-i părea că-s ici la punte,
erau fraţii peste ţară
şi-i părea că-s ici afară,
era rugăciunea lungă
şi-i părea că nu-i să-ajungă,
erau lacrimi nu ştiu câte,
erau uşi nezăvorâte,
erau gânduri fericite,
zilele numa-nsorite,
ochii numai împreună,
gândul numai voie-bună.
Dintr-o pâine, cât era,
luau toţi şi s-ajungea.
Era casa plină-plină
şi mai tot dorea să vină.
Era lumea cât un sat,
nu vedea nici un păcat.
Căci din câţi treceau pe prag,
Dumnezeu era mai drag…
…Dar de când credinţa moare,
nu mai merge nici pe soare.
Vremea-i dulce, calea-i bună,
ea nu merge nici pe lună;
nu-i nici noapte, nu-i nici tină,
dar ea tot găseşte vină.
Fraţii-s numai peste vale,
dar ea nu-şi mai face cale.
Fraţii-s numai în grădină,
dar ea n-are timp să vină.
Altul suferă şi moare,
dar ea şade şi n-o doare.
Rugăciunea-i pare lungă,
lenevia i-o alungă,
lacrimile-s tot mai rare,
uşa-i tot mai cu zăvoare,
gândurile-s tot mai grele,
noaptea-i tot mai fără stele,
vorbele-s tot mai deşarte,
inima-i tot mai departe
şi din cât belşug s-ar strânge,
pentru Domnul nu se-ajunge.
Ţara-ntreagă de-ar străbate,
n-ar vedea decât păcate.
– Căci din câţi se duc şi vin,
Dumnezeu e mai străin…
TRAIAN DORZ din ”Cântări Luptătoare”, ediţia a II-a
Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2014
