Cântãri îndepãrtate ne vin în ceas de searã
de undeva, din harul trãit odinioarã.
… ne vin în ceasul tainic de dupã rugãciune
când duhul și-amintește de orișice minune,
de orice izbãvire de noapte și furtunã
prin care-a mers trimisã prin lume Vestea Bunã,
de tot calvarul Crucii cu șoaptele-i gemute
prin anii-n care toate sunt crâncene li mute…
– Cântãrile acestea-s ca lacrima prelinsã
pe chipul singuratic, cu-ntreaga zare stinsã,
ca razele de unde nu-i soare niciodatã
mai strãlucit ca fruntea cu sânge asudatã,
ca sfintele ecouri a stãrilor slãvite
ce-n veci n-o sã mai fie asemenea trãite,
ca umbra și lumina acelor cãi divine
pe unde-a mers aievea Hristos la pas cu tine…
– Ecoul lor sã-ți fie îndemn pe veci în minte
lumina lor din urmã, un soare spre nainte!
Sã urci cu bucurie cã zbori cãtre cununã
cã patima cu Slava Hristos ți le-mpreunã,
cã tot ce uzi cu lacrimi din ce sãdești cu sânge
cu mâini strãlucitoare în veci cântând, vei strânge.
și-mbrãțișându-ți crucea c-o tainicã plãcere
sã mori cu-ncredințarea cã moartea ți-e-nviere!
Traian Dorz, din ”Cântãri Îndepãrtate”