Legãmântul nostru trebuie sã fie un hotar de viațã nouã, un început de viațã nouã, un început de creștere în Domnul. Legãmântul cu care intrã cineva în Oastea Domnului este, trebuie sã fie, ziua nașterii lui celei duhovnicești. Începând cu aceastã zi a nașterii, ostașul trebuie sã creascã mereu în Domnul.
Așadar, creșterea cea duhovniceascã cere multe, multe lucruri de seamã. Ce lucru dureros este sã vezi creștini care își închipuie cã pot crește în cele duhovnicești cu câteva cruci aruncate cu grabã seara și dimineața și cu câte un Tatãl nostru spus la repezealã!
Ap. Pavel spune cã omul nostru cel dintâi este din pãmânt, iar omul al doilea este din cer (1 Cor. 15, 47). Ce dureros este sã vezi cum oamenii dau totul pentru omul cel din pãmânt, iar pentru cel din cer dau bucatele cele mai slabe, ca oarecând Cain din Biblie.
Dar, dimpotrivã, ce bucurie e sã vezi pe cei ce cresc în Domnul. Sã-i vezi cu ochii cum cresc duhovnicește. Eu mã bucur nespus iubiții mei, cã și voi ați crescut vãzând cu ochii. Pe mulți dintre voi v-am vãzut crescând sub ochii mei. Erați niște prunci slabi și azi umblați ca niște oameni mari în cãile Domnului.
Fratele meu! Mântuirea sufletului îţi pune întrebarea: Cât eşti tu de mare în Domnul?
Tu poate eşti încă un copil slab şi neajutorat.
Dar nu dispera.
Apropie-te de Domnul, predă-te Lui neîncetat şi El îţi va ajuta să umbli şi să creşti.
Aţi văzut cum îşi învaţă mama copilul să umble.
Îl pune în picioare la o anumită distanţă şi apoi îl cheamă în braţele sale.
Îi întinde braţele, pentru ca el să capete îndrăzneală a păşi.
Aşa face şi Domnul cu cei „născuţi din nou”, cu cei ce o rup cu lumea şi cu păcatele.
Îi învaţă „să păşească”.
Îi învaţă să umble pe picioarele cele sufleteşti.
Iar când cad, Domnul îi ridică în braţele Sale.
Oh! A cădea, a greşi este lucru omenesc, dar este o mare deosebire între a „cădea” plângând în braţele Domnului şi a cădea râzând în braţele diavolului.
Un ostaş al Domnului „cade” în braţele Lui şi, cu ajutorul Lui, iarăşi se ridică şi iarăşi păşeşte înainte, până ce „a crescut” peste vârsta căderilor şi a învăţat a umbla în căile Domnului.
Şi apoi, iubiţii mei fraţi, să nu uităm o datorie.
Dacă Domnul Dumnezeu ne-a ajutat să creştem în El – apoi să-i ajutăm şi noi pe alţii să crească.
Aici vă rog însă să grijiţi asupra unui lucru.
Cei mai mulţi oameni n-au poftă de mâncare duhovnicească.
Atunci când omul e bolnav, n-are poftă de mâncare, îi e greaţă de mâncare.
Aşa e şi cu cel bolnav cu sufletul.
Aşa e şi cu cel ce boleşte în patimi şi în păcate.
El n-are poftă de mâncare duhovnicească.
Nu poate suferi mâncare cea duhovnicească.
Şi atunci ce e de făcut?
Ceea ce ne învaţă Ap. Pavel: să ne apropiem de astfel de „bolnavi” cu mâncare uşoară, cu lapte (I Cor 3, 2).
A te apropia de ei cu „carne”, cu mâncare prea grea, e o greşeală.
Să ne apropiem de ei cu mâncare uşoară şi să ne rugăm neîncetat Domnului, Doctorul nostru cel ceresc, să le redea „sănătatea” pierdută…
Mă uit peste voi, fraţii de aici, şi mă uit cu ochii cei duhovniceşti peste fraţii din toată ţara – şi mă bucur văzând cum aţi crescut şi creşteţi mereu în Domnul.
Mă bucur că nu aţi stat pe loc şi vă rog să nu staţi, căci doar, mai mult ca oriunde, aici stă în picioare regula: cine stă pe loc dă înapoi, cine nu creşte se miceşte.
Să creştem în Domnul!
Doamne Iisuse, ajută-ne să putem creşte în toate privinţele, ca să nu mai fim nişte copii slabi, purtaţi încoace şi încolo de vânturile ispitelor.
Ajută-ne, Doamne, să putem creşte mereu, până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi la bogăţia cunoştinţei Tale.
Iar când cădem, fie-Ţi milă, Iisuse Bunule, şi, ca pe nişte copii ai Tăi, ridică-ne iar în braţele Tale.
Întăreşte ne mereu, să creştem în toate privinţele, până vom ajunge toţi la statura de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii Tale.
Părintele Iosif Trifa
din ”Să creștem în Domnul”
