O scrisoare a lui Al. Lascarov-Moldovanu – senator,
către arhim. I. Scriban
În unul din articolele pe care le-ai scris în «Oastea Domnului», ne chemi şi pe noi, cărturarii Oastei, la luptă împotriva celor care o atacă.
Socotind că chemarea mă priveşte şi pe mine, îngăduie-mi, preaiubite păstor, să-ţi arăt aici, în faţa tuturora, cuvintele pentru care nu voi ieşi niciodată să mă iau la luptă cu cei care ne asupresc pe nedrept.
Mai întâi, fiindcă Oastea Domnului are, în sfinţia ta, un apărător priceput, cald, energic şi curajos. Ce-aş putea adăuga eu, cu slabele mele puteri, pe lângă toate cele spuse, cu mare autoritate teologică şi civilă, de sfinţia ta? Şi, mai ales, când polemica se face cu preoţi de-ai Bisericii noastre!
Mai am însă, iubite şi respectate păstor, şi alte cuvinte. Iată, de pildă, se scrie şi se discută împotriva Oastei Domnului cu o răutate care este de-a dreptul necreştină. Când un slujitor al Altarului spune despre dragul nostru Părinte Iosif, slujitor la acelaşi Altar, că face trafic cu cărţile Oastei şi că s-a îmbogăţit cu ele, ce pot eu să răspund acestei nemaiauzite răutăţi? Eu, care ştiu în această fiinţă adevărul că, de zece ani, acest rob al lui Iisus Hristos îşi arde, pe rugul ortodoxiei, trupul, sufletul şi întreaga lui avere şi că a trebuit să sară toate miile de ostaşi, cu banul dragostei lor, ca să scape de la faliment tipografia şi întreaga ei aşezare… sau văd scrise, negru pe alb, răutăţile infame şi neînchipuite ale altui slujitor al Altarului care, ca să… combată Oastea, aruncă aceluiaşi mucenic al ortodoxiei trăite, învinuirea că, fiindcă sufere de piept, a oprit fumatul şi băutura la cei ce se înscriu în Oaste… Nici unui ţigan nu i se spune că e bolnav de piept… şi totuşi, un preot al lui Hristos, scrie acestea despre un alt frate preot.
Ce pot eu, înalt prea cuvioase, să răspund acestor preoţi ai lui Iisus Hristos, Cel Care ne-a spus: „Lege nouă vă aduc: să vă iubiţi unii pe alţii!“
Nu, mult cinstite părinte, nu pot să răspund, ci, mâhnit şi cu lacrimi în duhul meu, mă rog lui Dumnezeu să le ierte păcatul făcut împotriva dragostei lui Iisus…
Dar nu e numai atât. Toate învinuirile ce se fac Oastei Domnului sunt păcate pe nedreptate. Toţi cei ce învinuiesc Oastea n-o cunosc în nici una din manifestările ei de viaţă creştină. Am avut prilejul să stau în faţă cu un îndârjit ponegritor al ei, dar care nu fusese niciodată la vreo una din adunările ei, şi mă gândeam atunci la „vino şi vezi!“, din Evanghelie, şi încă la acele vorbe minunate: „cum vei putea tu să învinuieşti fără să fi văzut?…“
Ponegritorii iau apoi, în închipuire, pilda vreunui ostaş care va fi făcut ceva neortodox, şi pe urmă, cu mare uşurinţă şi cu un total dispreţ [faţă] de adevăr, aruncă aceeaşi învinuire asupra întregii Oşti.
Judece oricine, cu nepărtinire şi cu cumpăt, cu înţelegere şi cu dragoste, dacă asemenea învinuire merită să fie luată în seamă?
Când vezi preoţi care – pornind de la interpretarea iudaică şi fără duh de înţelegere a unui vers dintr-o poezie a unui ostaş sau de la un rând dintr-o carte a Oastei – ajung a arunca asupra întregii Oşti învinuirea că nu are dreapta credinţă, ce poţi zice de ei, decât că: ori nu-şi dau seama de imensul păcat ce săvârşesc aruncând această grozavă anatemă, ori că orbirea răutăţii îi împinge a face această neiertată nedreptate unor oameni care, nu numai că nu-şi reneagă întru nimic crezul, ci se străduiesc să-l coboare în întregime în viaţa lor de toate zilele, prin fapte de credinţă şi printr-o viaţă închinată Crucii şi Bisericii lui Hristos Dumnezeu.
Se poate oare discuta valabil şi omeneşte cu asemenea ponegritori? Nu-i zadarnică pierderea de vreme a lupta cu ei?
Şi, în ultim loc, învinuirile aduse şi discuţiile care se fac prin reviste, prin gazete, sunt scrise atât de neserios, atât de puţin ştiinţific, atât de departe de duhul înţelegerii, încât nu face să te apuci la asemenea dispute. Dacă după ce a trecut cineva prin şcoli, dacă după ce a învăţat şi la şcolile cele mai înalte, dacă după ce s-a hârsit cu viaţa, cu civilizaţia, cu omenia, nu s-a putut opri decât numai la atât – zadarnică este orice nădejde că vei putea să-l faci să vadă adevărul, să simtă bunătatea, să înţeleagă Jertfa mântuirii, să plângă măcar o lacrimă pentru iubirea Mântuitorului… Piatră rece, plină de strălucirea de gheaţă a tuturor inteligenţelor diavoleşti. Iisus Hristos, absent, alungat cu bob de sânge pe fruntea întristată.
Ci, mai bine, iubite păstor sufletesc, ne căutăm de treaba noastră. Fiece rând din această gazetă să-l umplem cu gânduri bune şi ziditoare pentru însetaţii ostaşi ai Domnului. Aşa suntem mai pe placul lui Dumnezeu şi de cine ne vom teme, dacă-L avem pe El?
Iată cuvintele pentru care, cerându-ţi iertare, nu voi ieşi înainte, la luptă cu ponegritorii Oastei. Fie chiar de mă vor lua şi pe mine în furca răutăţilor lor, făgăduiesc că voi primi toate ca pe o dreaptă pedeapsă pentru păcatele mele.
Domnul iubirii şi al dreptăţii să fie cu toţi!
Slăvit să fie Numele Lui, acum şi totdeauna! Amin.
Al. Lascarov-Moldovanu, ostaş al Domnului
va urma
din „PROFETUL VREMILOR NOASTRE”, vol. 1
ALBUM DE ÎNSEMNĂRI ŞI DOCUMENTE
despre viaţa şi opera Părintelui IOSIF TRIFA
Culegere şi prezentare: Moise Velescu
Editura «Oastea Domnului» – Sibiu, 1998
1 Comment